„Femei și sare”, de Gabriela Garcia
Editura Nemira, Colecția Babel, București, 2021
Traducere din limba engleză: Anca Dumitru
Gabriela Garcia, fiica unor imigranți din Cuba și Mexic, crescută la Miami doar de către mamă și bunică, înconjurată de surori, locuiește în prezent în San Francisco. S-a remarcat prin opinii puternic feministe și ca susținătoare a drepturilor imigranților. A lucrat în presă și în domeniul muzical. A absolvit Sociologia și are un masterat în Literatură. A predat apoi scriere creativă. Proza și poeziile ei au fost publicate în Best American Poetry, Tin House, Zyzzyva, Iowa Review, Michigan Quarterly Review, The Cincinnati Review sau Black Warrior Review. A primit numeroase premii și burse de creație. Romanul său de debut, Femei și sare, este o saga inspirată de povestea propriei familii și a fost deja tradus în zece limbi.
Așa cum mărturisește într-un interviu, cartea nu este o autobiografie, ci este influențată de viața personală în care există destul de multe elemente comune cu cele ale vieților personajelor. Până și documentarea pentru lumea din închisoare are o bază solidă și reală.
De ce am ales să cumpăr acest roman găsit întâmplător într-un raft de promoții de la Cărturești ? Știu ce m-a atras mai întâi la carte și anume titlul, care mi-a generat o emoție inexplicabilă. Apoi, răsfoind cartea, mi-au plăcut stilul și faptul că o mare parte a acțiunii se petrece în Cuba, ceea ce este, pentru mine, inedit și exotic. Coperta, foarte colorată și sugestivă pentru titlu, a contribuit și ea, căci, de ce să nu recunoaștem, suntem cu toții robii imaginilor. Din interviul de mai sus, aș mai remarca o idee originală semnalată de autoare, foarte tânără de altfel, ca sursă de inspirație în procesul scrierii acestui roman – ,,legătura dintre literatură și conștiința de clasă” – întipărită în activitatea rutinieră și aparent banală a fabricării țigărilor de foi. Când veți citi cartea, veți lua cu voi, imaginar, aceste țigări tradiționale, simbol al unei culturi și al unei mentalități, ca pe ceva ce va deveni, până la sfârșitul lecturii, parte naturală din voi. Eu am simțit asta, deși nu fumez, ceea ce spune foarte mult despre autenticitatea poveștii.
Romanul este de o gingășie și o forță stilistică aparte, pendulând între mai multe femei, majoritatea provenind din același neam, ale căror povești străbat timpul și spațiul. Este o incursiune în viețile lor, unele povestite la persoana întâi, altele la persoana a treia, plimbându-ne de la 1866 până în 2019, din Cuba în Mexic sau in SUA. Este o carte despre familie și traumele de neam, târâte după ele de către personaje, așa cum apare însuși îndemnul din cartea Mizerabilii a lui Hugo, ce rămâne moștenire peste generații: SUNTEM O FORȚĂ. Căci este despre forța de a lupta pentru familie și pentru dragoste, despre forța sângelui de a uni oameni dincolo de timp, despre forța dependenței cu care una dintre protagoniste se luptă până la moarte, dar și despre voința omului de a-și depăși condiția într-o lume unde violența, abuzul, crima, războiul, expulzarea sunt la ele acasă.
Dacă ar fi să rezum puțin subiectul, ar fi cam așa: În anii 2000, Jeanette, fiică a unei imigrante cubaneze, se luptă cu tentația fatală a drogurilor. Se decide să afle povestea familiei sale de la mama ei, care va refuza să povestească pentru că nu vrea să retrăiască trecutul. Astfel, mânată de glasul boloborosind al sângelui, Jeanette pornește într-o călătorie spre Cuba, cu gândul de a-și cunoaște bunica și de a descoperi secrete de familie. În plan paralel, ajungem în Cuba anilor 1866 unde o cunoaștem pe María Isabel, stră-străbunica lui Jeanette, prima femeie care lucrează într-o fabrică de trabucuri și care învață să citească. Este o viață marcată de sărăcie și violență, dar și de voință și un curaj vecin cu inconștiența.
Din fabricile de trabucuri de secol al XIX-lea și până la centrele de detenție din SUA de azi, din Cuba până în Mexic, iată povestea caleidoscopică a unor femei extraordinare, mame ale căror decizii sunt moșteniri grele, fiice care au tenacitatea să-și spună poveștile, în ciuda celor care vor să le facă să tacă.
Structurată în douăsprezece capitole scrise din voci diferite, toate autentice, cartea ne prinde printr-un stil fluid, dar frust în același timp, cu care autoarea taie adânc în gândurile și simțirea personajelor. Ea însăși mărturisește că pecetea lirică a limbajului strunit însă cu măiestrie pentru un cadru de roman este urma pasiunii sale pentru poezie cu care a și cochetat, scriind versuri la un moment dat. Personajele nu sunt doar femei, îi avem și pe Antonio, și pe Geronimo, dar în plan secund, căci cartea este, preponderent, despre condiția feminină dominată, aici, de sare, simbol atât al rezistenței și al transparenței, dar și al sensibilității și al suferinței.
Dincolo de peisajul trist al torcedorilor care supraviețuiesc prin cultura tutunului, dincolo de întunericul din care se luptă cu îndârjire să iasă, căutând lumina, prin dorința ca cineva să le citească sau ei înșiși să învețe asta, dincolo de drama separării copiilor de mamă și a familiilor ce cresc în închisori și dincolo de neputința în fața bolii, este o poveste despre tăria de caracter a unor femei, care cu sudoarea muncii și a lacrimilor, dar și cu gustul sării ce devine laitmotivul cărții, simbolizează o dimensiune a feminității văzută în detaliu cu toate vulnerabilitățile și forțele sale. Se întâmplă într-o vreme în care femeia ajunge să înțeleagă realități, revelații: singura iubire cu care știe ce să facă este tocmai ceea care-l face pe om praf, iar și iar.
Căci, așa cum spune ultimul capitol al acestui roman distins cu premiul BestSeller New York Times, noi suntem, cu toții, asemenea eroinelor cărții, mai mult decât ne închipuim.
O carte despre forța umană, dar și despre forța istoriei și cum ne modelează ea, o carte pe care aș reciti-o oricând.
