Carti Carti de fictiune

Eu, Narine și întrebările uitate: „Din cer au căzut trei mere”, de Narine Abgarian

„Din cer au căzut trei mere”, de Narine Abgarian
Editura Humanitas Fiction, Raftul Denisei, București, 2021
Traducătoare Luana Schidu

Trei momente

Așa cum în această carte sunt trei mere, la fel și apropierile dintre mine și ea, tot trei la număr sunt. Prima noastră întâlnire a fost la citire. A doua a fost reîntoarcerea către ea în momentul în care hotăram cu Jovi să-i luăm un interviu Narinei Abgarian în cadrul oferit de Filit. A treia este aceasta, și sper că e ultima, adică momentul în care fac o analiză de cititor amator pentru a-mi oferi punctul de vedere celorlalți. Deși a existat multă bunăvoință, niciunul dintre aceste momente nu s-a încheiat cu succes, dar asta nu înseamnă că trec această carte la capitolul întâlniri nefericite, ci doar la întâlniri care nu și-au atins ținta.

Întrebare: Odată apărută cartea în România, s-a întâmplat mai mult decât debutul pe o piață editoriala nouă pentru dumneavoastră, s-a întâmplat să intrați cu dreptul într-o familie restrânsă de remarcabile scriitoare deja familiare nouă, între care vă așezați ca o egală: Ludmila Ulințkaia, Guzel Iahina, Maria Stepanova, Tatiana Tolstaia, toate fiind autoare foarte bine receptate la noi. Și iată, alături de ele, adăugăm al cincilea nume, Narine Abgarian, ca al cincilea deget de la o mână întreagă. O mână aparținând unei culturi foarte valoroase, culturii ruse. Cum vă simțiți în acest spațiu, între numele momentului? Percepeți lumea literară rusă din aceasta perioadă precum un Maran, un spațiu mic, izolat și fără urmași, sau dimpotrivă, ca pe un spatiu amplu, fertil și lipsit de constrangeri? Aveți sentimentul apartenenței, al reprezentarii fără distorsiuni?

Probabil că atunci când există un cititor profesionist și avizat contează mai puțin cât de tare l-a impresionat o lectură, el va face oricum o analiză lucidă, obiectivă și pertinentă, plăcerea rămânând oarecum secundară și personală. Este exact precum un entomolog, nu contează cât îi place gândacul din fața lui, el oricum o să-l disece, o să-i numere picioarele și o să-i descrie mandibula. În cazul celor care fac asta din pasiune, vânând în primul rând plăcerea, nu e așa, aceștia sunt  dependenți de satisfacție, de senzația curată și inconfundabilă dată de ceva ce li se potrivește. Sunt subiectivi, așadar la fel și eu. Cartea nu a avut asupra mea decât un efect modest . Spun asta fără mari îngrijorări. Cartea aceasta a fost și este încă atât de iubită, atât de covârșitor apreciată, încât nu se află nicidecum în primejdie în fața acestui mic detaliu. Al doilea moment a fost în afara țintei cu totul, interviul nu a avut loc niciodată. Probabil din motive foarte obiective. Doar că întrebările au fost scrise. Dacă tot nu se mai poate primi vreun răspuns la ele, atunci să le risipim aici, cine știe, poate cititorii se vor gândi singuri la răspunsuri sau vor găsi alte întrebări desprinse din aceste întrebări.

Întrebare: Un scriitor este undeva la origine, în ipostaza lui primară, un povestitor, omul care spune o poveste prin viu grai celor de lângă el. Odată textul pregătit pentru publicare, vocea lui este nevoită să capete un timbru mai elaborat, mai șlefuit, mai precis, tocmai pentru că este primită de un cerc mai mare de oameni cu care nu mai este în contact direct. Când un scriitor este tradus și cercul de ascultători se mărește cât lumea întreagă, când vorba lui ajunge peste mări și țări, el face pasul spre universalitate. Este diferită perspectiva unui scriitor care este lansat în afara limbii lui, în afara culturii lui? Această masă imensă de oameni care așteaptă de acum încă o poveste, și încă una, schimbă cu ceva regula jocului? Sau, dimpotrivă, demersul creator rămâne identic cu cel primar, neafectat de audiența crescută?

Pregătirea interviului a avut partea lui bună, odată pentru că m-a făcut să zăbovesc pe text, ceea ce este un lucru fericit întotdeauna. Apoi m-a adus în fața unui alt interviu, acela luat de Magda Grădinaru, care a realizat chiar un moment foarte frumos împreună Narine Abgarian. Vă încurajez sincer sa-l căutați. A existat acolo un răspuns care m-a făcut să înțeleg că un anume aspect din carte a fost vizat și căutat cu intenție. Acela de a oferi speranță. Scriitoarea mărturisea că ceea ce mie mi se păruse oarecum copilăros, prea idealizat, prea moale, era pus acolo fix pentru a fi așa, moale și idealizat, asta pentru a vindeca, pentru a face bine, pentru a face cititorul să iasă din carte ca după convalescență, întărit, plin de lumina lucrului bun ce o să vină. Nu era nicidecum o trăsătură imprimată involuntar textului, așa cum crezusem. Nu era un scriitor care-și trăda sensibilitatea și candoarea proprie, ci le oferea textului drept atribute încă din stadiul inițial. Narine Abgarian a gândit o carte medicament sau chiar așa cum a fost ea catalogată, balsam pentru suflet. Dorința mea de a turna apret în această compoziție a fost contracarată din fașă. Nu era o scăpare, era planul inițial. Atunci când cineva scrie o carte ca pe un remediu, așa și trebuie ea primită pentru o reușită, indiferent dacă ești în căutarea unei medicații sau nu. Asta e cazul ideal, mie mi-a mai curs pe lângă buze, pentru că nu am înțeles că am trebuință de terapia pro speranță.

Întrebare: Mai copleșitoare decât audiența rămâne istoria. Istoria care, iată, se naște, se întâmplă sub ochii noștri și uneori fără voia noastră. Cât de mult tinde să vă modifice istoria actuală pe dumneavoastră, ca scriitoare? În general, putem spune istoriile după ce se liniștesc vremurile, dar în așa timpuri zbuciumate, așteptarea răgazului, a calmului de după furtună, poate dura nelimitat. Ce poate face un scriitor prins într-o asemenea realitate? Poate oferi literatura un adăpost desprins de lume pentru un om care scrie, exact ca un univers paralel, în care el se poate retrage? Ca o bulă neutra? Exista tentația de a pune viața pe hârtie la cald, acum, cât e fierbinte și vie?

O carte a istoriilor anonime. Și un interviu fără răspunsuri

Primul lucru la care m-am gândit a fost originea ei. Aparține Armeniei cât și Rusiei. Rusia este în lume într-o postură atât de nefericită acum, încât e imposibil să nu-i afecteze pe oamenii ei de cultură. Pe deasupra, Armenia are un trecut foarte încercat, presărat cu multe conflicte și mult prea multe vieți omenești risipite. Oamenii trăiesc în umbra acestei istorii dar nu învinși de ea, se dovedesc puternici și, iată, creează, scriu, lansează cărți, sunt împinși de speranță înspre înainte.

Întrebare: S-a întâmplat ca, pentru mine, primul contact cu istoria Armeniei să se facă tot prin literatură. Citeam, cu mai bine de un deceniu în urmă, „Cartea șoaptelor” de Varujan Vosganian. Găseam acolo o istorie teribilă. Armenia poartă niște răni îngrozitoare și nu toate vindecate. Când ați scris „Din cer au căzut trei mere” ați mărturisit că, undeva în fața ochilor, la capătul drumului, ați vrut sa găsim cu toții nu o imensa tragedie, nu o mare de lacrimi, ci speranță. Promisiunea unui lucru nou, pur, o renaștere. Nu o perpetuare a răului, ci o biruință a binelui. Nimic nu putea sluji mai bine acestei idei decât un basm, o poveste care să permită miracolul. Care chiar are loc. Ce fel de miracol ați vrea să vă ofere realitatea? Sau mai degrabă umanitatea? În ce vă puneți speranța? Poate că fiecare, ca individ, își poate stabili un vis personal, dar națiile, oamenii ca specie, la ce credeți că ar fi îndreptățiți să spere?

Cartea Narinei Abgarian se petrece într-un spațiu care este o Armenie idealizată. Maranul, locul acesta aproape fantastic, aflat într-o suspensie simbolică, ridicat pe o axă verticală, undeva deasupra realității, dar prins totuși între umerii masivi și strivitori a celor din nord, a celor din sud, a celor de sus, a celor de jos, întruchipează o țară mică ce s-a nimerit la granița unor state enorme. Presiunea istoriei este uriașă. În pofida încremenirii acestui loc, el este supus unor forțe care acționează fără încetare. Schimbarea cea mai mare și răul cel mai aprig care i se întâmplă este depopularea. Timpul care trece mănâncă oamenii, familiile, viitorul, scopul zilei prezente. Ca o calamitate se simte îmbătrânirea progresivă a Maranului, ariditatea lui fiind una a sângelui proaspăt, a omului nou născut. Familiile se sting, copiii se risipesc, casele se năruie și străzile se văduvesc de pasul omenesc. Autoarea scrie o poveste despre țara ei, istoria ei, satul ei fără să le rostească numele. Acest loc, acești oameni sunt plasați într-o parabolă în care pot locui toate popoarele mici și oricare dintre oamenii acelor țări precum Armenia. Asta face din cartea Din cer au căzut trei mere o carte universală, despre un loc care poate fi al multora. Este locul universal al dispariției treptate. Maran întruchipează toate spațiile în care viața se scurge spre trecut, spre înapoi, pentru că nu mai pot crea, defini în niciun fel viitorul. Abgarian devine o purtătoare de cuvânt pentru foarte multe comunități care trăiesc istorii similare.

Întrebare: Ca demiurg al acestei lumi, al Maranului, v-ați dovedit darnică, i-ați făcut mari cadouri. Sunt trei însușiri pe care i le-ați dăruit, pe care poate chiar le-ați deslușit cu adevărat în comunități reale. Anume răbdarea, statornicia și absența disperării. Găsesc aceste trei trăsături definitorii pentru elementul natural. Natura are răbdare, natura nu disperă, natura nu se mută nicăieri. Munții se pot toci, pădurile se pot arde, luncile se pot îneca, dar nimic nu-și ia lumea în cap, nici stânca, nici valea, nici drumul. Toate au răbdare pentru a aștepta alte timpuri. Maranul și oamenii lui sunt neclintiți. „Mie mi se pare că în Maran totul e din piatră. Casele, copacii, oamenii”. Bătrâni, fără soluții, fără perspective, dar neclintiți, imuabili, atemporali, inalterabili în ciuda bătrâneții. Există în ei ceva ce nu se schimbă. Este asta o capcană? Neschimbarea? Ea ne poate salva sau ne poate duce la extincție? Este Maranul o stare de grație, o întruchipare a lui Dumnezeu? Este forma noastră superioară, una pe care nu o mai putem atinge?

Romanul schimbă câte ceva în rotirea lumii, schimbă axul și face din Maran punctul fix în jurul căruia lumea de învârte, se schimbă, se zbuciumă. Trecutul se îngreunează ca o ancoră și capătă o valoare inestimabilă. Ține totul în loc, desigur, dar doar pentru că nu mai există un drum înainte. În schimb, împiedică spulberarea în cele patru zări a ceea ce încă mai este laolaltă. Trecutul se perpetuează pentru că e trecut din mână în mână, din generație în generație, ca o ștafetă în care e ascuns un suflet. Oamenii nu știu cine vor devenii, dar știu bine cine au fost până acum, cine au fost strămoșii lor, știu fiecare lanț uman, părinte, bunic, străbunic, știu ce s-a copt în vetre, ce s-a zis în clipele de cumpănă, cum s-a cântat în clipa bucuroasă. Continuând să facă aceleași lucruri, în aceleași spații, mențin în viață o identitate, un spirit, o istorie. Se mențin în viață pe ei ca întreg.

Întrebare: Spiritul rutinei – rutină în înțelesul ei cel mai nobil, anume de ordine a lumii, cu ritualuri, repetiții, obiceiuri – tradiția, moștenirea primită din tată în fiu și din mamă în fiică, capătă o forță colosală in roman. În sunetul scos de apa care fierbe, de focul care arde, de uleiul care sfârâie în tigaie, în toate acestea sunt niște zei domestici și statornici precum Maranul. Prin ei, prin fondul sonor și gesturile care se repetă, prin invariabila rețetă și gustul identic, învie toți morții lăsați in urmă. În bucatele ancestrale trăiește un popor întreg. Romanul abundă de formule magice, niște parole care desfac lacăte, lăsând trecutul să locuiască în prezent, și astfel, morții printre vii. Întregul Maran convoacă prin toate gesturile un trecut invincibil, suveran, neclintit. V-ați gândit vreo clipă că acest trecut are puterea de a sufoca prezentul? Este posibil ca istoria, amintirea, memoria, să izbească atât insistent în ușa zilei de azi, încât viitorul să dea înapoi, speriat de forța unei asemenea prezențe?

Nimic nu ne transformă mai puternic decât un miracol. Omul, deși rațional, nu se poate împiedica să viseze la minuni. Chiar la unele absurde. Narine Abgarian îngăduie un miracol care nu a fost nici măcar visat. Conduce cartea înspre un moment care permite o încălcare a limitelor biologice. Înzestrează un trup bătrân cu posibilitățile unui corp tânăr. E ca și cum un membru al comunității face drumul în sens invers, alunecând spre tinerețe și implicit spre viață, nu invers, spre moarte. E felul în care autoarea lasă viața să-și înnoade firul rupt. Mi-am adus aminte de un alt fir, din Transatlantic de Colum McCann, unde la fel, viața lega un capăt de ață de un altul pentru a permite tot o continuitate. Continuumul nu se face întotdeauna prin același sânge. În realitate, miracolul de care avem nevoie nu este de natură supranaturală, nici măcar ereditară. Însă aceea este altă carte, cu o altă miză, Narine Abgarian alege o altă cale pentru scopul ei. Realismul magic nu mă deranjează aproape niciodată, iar dacă este bine folosit cartea se poate duce pe orice drum dorește. În Din cer au căzut trei mere acest procedeu este folosit cu modestie. Îl văd ca pe o mică flăcăruie, un fel de lumină de veghe aprinsă în Anatolia. Mai degrabă scapără cu intensitate în Akop, însă parcă prea scurt.

Întrebare: Într-un fel, Maranul este opusul lumii actuale. Azi, orice gest generează reacție, orice nevoie primește o ofertă, oricărei vorbe i se întoarce un răspuns. Practic totul generează efervescență, agitație, replică, o nesfârșită mișcare. În lumea romanului, lucrurile stau cu totul altfel. Lucrurile, evenimentele, întâmplările se primesc pur și simplu. Anatolia nu s-a împotrivit prea mult vieții, aceasta întâmplându-se mai degrabă fără sa țină cont de ea, iar ea o primește ca atare, cu bune și cu rele. Moartea este primită la rândul ei ca un eveniment dintr-un șir de altele, fără dramă, ba chiar cu un firesc aflat la granița ușurării. Și moartea e primită fără a condamna la pieire tot ce e în jur, i se îngăduie vieții să stăruie în toate celelalte, chiar și în absența omului. „…Sevoianț Anatolia s-a întins să moară. Înainte de a pleca pe lumea cealaltă, ea a udat temeinic gradina de zarzavat și le-a dat găinilor ceva mai mult de mâncare”. Relația aceasta cu moartea nu ne mai este specifică, ea aparține unui alt timp, unul arhaic, poate chiar biblic, unde, într-o perfecta corespondență, nici viața nu însemna prea mare lucru. Puțini ne mai așezăm cu simplitate ca să murim, așa cum puțini purcedem cu simplitate la drum ca să trăim. În ce fel ne-a schimbat atitudinea încrâncenată și dramatică față de moarte, față de viață? Mai putem primi moartea doar ca pe ultimul lucru simplu pe care-l mai avem de făcut? Dorința de păcăli moartea ne-a schimbat felul în care ne trăim viața? Ce este mai înfricoșător, să năzuiești să trăiești sau să vrei să mori?

În mare, lumea aceasta încremenită este mai mult un organism contemplativ, nu inert, dar nici unul de acțiune. Maranul este un martor al istoriei și un răboj pe care timpul își trece cu regularitate semnele. Celor din Maran li se întâmplă lucruri determinate, puse la cale de alții. Ei suportă consecințe ce converg din acțiuni petrecute departe, de oameni străini, de forțe necontrolate și de calamități ale naturii. Toate au puterea de a le smulge teritoriu, oameni dragi, părți din ceea ce sunt. O altă viață străină dislocă bucăți din întregul lor. Ei suportă privațiuni, crize și momente de primejdie. Totuși, nu sunt cu totul lipsiți de apărare. Narine Abgarian înzestrează locul cu intuiție și instinct de apărare, nu doar de conservare. Dacă Maranul ar fi un om, el ar avea un fond senzorial îmbogățit, simțuri supranaturale, ar avea premoniții, vise prevestitoare, ar deschide ușa dintre lumi și drumuri către cei ce au trecut dincolo de viață. Dar nefiind un om, ci doar un loc, Maranul are între locuitorii lui pe cei ce-i sunt ochi și relee pentru semnalele nevăzute, pe cei care-i sunt tălmaci, apărători, brațe care apără, muncesc și salvează.

Întrebare: Romanul pune între lumi o graniță subțire, străvezie și permeabilă. Se trece dintr-o lume în alta mai ales cu privirea, pentru că este în carte un personaj-străjer, o santinelă, poate cel mai complex personaj prezent, Akop, cel care stă cu ochii pe vămile dintre viață și moarte. Exista ochi care nu trebuie să doarmă niciodată? Cine, sau ce ne păzește în aceste timpuri și cu ce preț? De ce ne sperie clarviziunea care distinge dincolo de vizibil și spune lucrurilor pe nume?

Întrebare: Multe sunt și „semnele” din carte, se simte puterea firii de a „prevesti”. Păunul alb e un simbol, un semn, o veste. La fel elementele nomade, nestatornice, cei ce trec cu vorbe nemaivăzute, cu povești străine, cei care poartă veșmântul diferit, graiul neînțeles, drumul neumblat. În realitate și istoria emite semnalele ei, își trimite avertismentele. Există asemenea momente în viața tuturor, probabil, când vine timpul să tălmăcim mesajul care vine către noi printr-o cale sau alta. Care ar putea fi mesajul pe care l-am ratat în trecut sau pe care riscam să-l pierdem chiar acum? Care a fost „păunul alb” primit într-o cutie de omul Narine Abgarian? Când a venit și ce i-a spus?

Urmărind firul timpului care se desfășoară în carte, putem să intuim cu ajutorul câtorva indicii evenimentele din istoria reală. Marile războaie, statele cu care se învecinează acest tărâm, marea foamete, crizele, sărăcia, migrația populației. La fel, există elemente autentice despre datini și obiceiuri, bucate și rețete. Tradițiile Maranului se suprapun peste cele ale Armeniei. Scriitoarea face uz de propria ei moștenire, de propriile ei amintiri. Evocă o lume vecină cu Paradisul pierdut, o lume aproape cu totul apusă, aceea în care trăiesc bunicii duși dintre cei vii, o lume care ne conține încă în ipostaza de copii. Trecutului i se recunoaște statutul de depozitar al unei părți esențiale din noi, a părții noastre inocente și fericite. Membrii familiei, vecinii, adulții care ne-au populat anii de formare, capătă siluete care se confundă cu personajele simbolice, chiar mistice.

Întrebare: Podul cu obiecte vechi este real și stă deasupra multor case. Este un anume fel de zestre depozitată în el, una afectivă în primă instanță, după care devine, pentru a doua, a treia generație, o zestre care-și pierde înțelesul. Și uneori chiar materialitatea, pentru că timpul macină lucruri. Portretul aflat în podul casei își pierde semnificația, nu i se mai știe istoria. Conținutul podului este vremelnic. Dar exista și un pod spiritual, ca o cușmă care ne stă pe creștet. Tot ce nu dispare din memorie, nu numai că ne însoțește până în ultima clipă, dar cu vremea sporește, crește și capătă o noua viață. În hipocamp se stochează memoria, acolo locuim noi cu tot ce știm despre noi, e podul nostru biologic. Ce anume din dumneavoastră ați preda celor care vor rămâne? Ce amintire ați așeza în podul care dăinuie pentru a nu fi ștearsă de uitare? Cât din ceea ce sunteți este păstrat din cei care au fost?

Există un personaj, Anatolia, această femeie fragilă și sensibilă, care demonstrează că supraviețuirea se înfăptuiește și prin făpturile lipsite de putere, prin calități care nu denotă putere de reacție, forță, violență. Lupta se dă pe planuri nebănuite în istorie. Apărarea culturii scrise este un mijloc de salvare. Refugiul în lectură este și el un mod de a pune la adăpost ceva esențial din umanitate și dintr-un popor. Anatolia este un element pasiv. Dar nu un element lipsit de rațiune. Ea își identifică sursele ce o pot alimenta cu frumusețe. Faptul că ea supraviețuiește și perechea ei brutală se pierde în fundal, denotă că rațiunea conservă viața nu mai puțin decât forța animalică irațională.

Întrebare: Anatolia iubea cărțile, frumusețea care stă ascunsă în ele. Scena cărților întinse la uscat este soră cu cea din Femeia de hârtie, unde, la fel, un personaj din alt colț de lume, umple un apartament cu foi ude întinse pe sârme. Imaginea cărților care-și pierd filele precum copacii frunzele, este de o frumusețe desăvârșită. Cultura poate pieri în război, ea fiind lucrul fragil și expus, distrus de elementul brutal și invadator. La fel ca Anatolia, unii dintre noi credem nestrămutat în puterea cuvântului scris, în poveste, în literatură. Care e menirea literaturii, dacă exista vreuna? Cine sau ce și cum a făcut din dumneavoastră o cititoare și, în cele din urma, o scriitoare? Cum percepeți literatura lumii în acest moment și cum o vedeți evoluând in viitor? Are viitor?

Într-un fel, cartea Narinei Abgarian nu se termină niciodată. Ea continuă încă și va continua. Are calitatea basmelor care se opresc din povestit tocmai când începe veșnicia. Drumul acela care trebuie să ajungă până la adânci bătrâneți este parcurs la nesfârșit de fiecare om care pătrunde în poveste. De fapt istoria este o poveste fără sfârșit. Acel pământ numit Armenia este fără sfârșit.

Întrebare: O scriitoare mi-a spus odată că e convinsă de faptul că personajele din cărțile ei trăiesc mai departe, independent de voința ei, ele neputând să piară sau să dispară pur și simplu. Chiar cred că un creator de lumi nu se poate debarasa niciodată de oamenii care i-au populat mintea cât timp au scris o carte. Vi se întâmplă acest lucru? Care dintre personaje vă vizitează cel mai des, revenind în memoria dumneavoastră? Îl visați, îl vedeți aievea, îl zăriți în alții? Cum a supraviețuit Maranul dincolo de ultimul punct al cărții? Cum a curs viața mai departe?  

Narine Abgarian este o vindecătoare și caută în cititor o singură calitate, aceea ce se găsește în cel ce ascultă și prinde al treilea măr căzut din cer. „Pentru cine a ascultat și a crezut în bine.” Să crezi în bine. De asta e nevoie, de capacitatea de a crede în bine.

Întrebare: Nu scap prilejul de a adresa o rugăminte cititorului din dumneavoastră. Pentru primul măr căzut din cer, numiți o carte pe care ați dori s-o vedem, pentru al doilea măr, numiți o carte pe care ați dori s-o povestim, iar pentru cel de-al treilea, numiți cartea pe care ați vrea s-o ascultam și s-o credem gândindu-ne la bine.

Această recenzie parazitată de un interviu niciodată luat vine cu întârziere. Am pierdut momentul de debut, atunci când cartea se bătea pentru atenția cumpărătorilor. Dar poate este un semn al echilibrului, probabil că universul a înțeles cât dezechilibru exista în doza mea de bine. Poate doar s-au așezat lucrurile în ordinea firească și, de vreme ce am scăpat mărul din mâini, mă bucur că a fost așa.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Cartepedia.ro.

Articole similare

Europenizarea României și românizarea Europei: ”Românii și Europa”, de Lucian Boia

Dan Romascanu

Cimitirul, de Teleșpan

Mihaela

Orasele invizibile, de Italo Calvino

Dan Romascanu

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult