Carti Carti de istorie Recomandat

Drumul din Kolîma. Calatorie pe urmele Gulagului, de Nicolas Werth

drumul-din-kolima-calatorie-pe-urmele-gulagului_1_fullsize”Drumul din Kolîma. Calatorie pe urmele Gulagului”, de Nicolas Werth

Editura Corint, București, 2012
Traducere de Catalina Mihai

Nicolas Werth, cunoscutul istoric francez specializat în istoria comunismului, co-autor al celebrei Cărţi negre a comunismului, autorul capitolului despre URSS, sătul de studiul academic, atras ca toţi istoricii adevăraţi şi de materialitatea istoriei, a hotărât să facă o călătorie de aproape trei săptămâni, între 13 august-3 septembrie 2011 chiar în inima Gulagului, în regiunea Kolîma, alăturându-se unui grup de cercetători ai Asociaţiei ruse Memorial, aflaţi într-o misiune de teren pentru a cerceta şi inventaria atât mărturiile puţinilor supravieţuitori ai Gulagului (istorie orală), cât şi obiectele care au însoţit această imensa tragedie umană, dar şi pentru a topografia amplasamentele uriaşei încrengături care a fost Gulagului (nu degeaba comparat cu un arhipelag, după celebra formulă a lui Soljeniţîn), in vederea constituirii unui muzeu virtual al Gulagului. “După ani petrecuţi printre arhivele birocratice şi dezumanizante ale Gulagului, aici am găsit valoarea nepreţuită a mărturiei. Căci, dacă lagărul a fost o experienţă colectivă, cunoscută de fiecare al şaselea adult rus între anii 1930 şi începutul anilor 1950, tot aşa a fost şi o experienţă profund individuală: în universul concentraţionar, mai mult decât oriunde altundeva, omul este fundamental singur.[1] Jurnalul acestei călătorii s-a transformat rapid şi logic într-o interesantă carte.[2]

Autorul şi grupul din care făcea parte au zburat cu avionul 8.000 de kilometri, din Moscova către Magadan, capitala imensei regiuni care are o suprafaţă de 2 milioane de kimometri pătraţi (!), ajungând după doar nouă ore, motiv de a rememora ordialul pe care-l suportau deţinuţii pentru a ajunge în lagărele unde aveau să sufere şi, de multe ori, şi să moară: o lună sau două, îngrămădiţi în vagoane de vite până să ajungă la capătul lumii sovietice, Vladivostok, unde se aflau lagărele de tranzit, iar de aici, îmbarcaţi claie peste grămadă, în cala unor vapoare, o săptămână pe o mare agitată, pentru a ajunge în „infernul alb” „Erau duşi cei care soseau aici din întreaga Europă, din Ravensbruck, Lvov, Riga, Leningrad, Moscova, Novosibirsk. Nu puteau fi duşi mai departe decât pe această insulă izolată de continentul european şi ruptă de cel asiatic. Aici încercau să trăiască, sperând la un dram de noroc. Aici mureau, de obicei încet, după un soi de selecţie naturală. Uneori plecau. Toţi cei pe care i-am întâlnit noi rămăseseră, fiecare din motivele lui.[3]

Nicolas Werth
Nicolas Werth

Întreaga materie a jurnalului este construită în oglindă: prezentul descoperit de istoricul francez este reflectat şi explicat prin teribilul trecut. Werth face şi o scurtă prezentare a istoriei celebrei Kolîma şi a sistemului de lagăre Dalistroi. Cel dintâi european care a străbătut regiunea a fost Jan Czerki, un geograf, paleontolog, explorator polonez, exilat în Siberia de ţarul Alexandru al II-lea pentru participarea la insurecţia polonă din 1863-64. Kolîma era locuită doar de câteva zeci de mii de eveni şi yukarigirzi, popoare siberiene care trăiau din creşterea renilor, pescuit şi vânătoare. Însă în septembrie 1929, o expediţie sovietică a descoperit zăcăminte aurifere, ceea ce avea să schimbe complet datele problemei. Aurul înseamna bani şi, mai ales, devize străine pentru planurile cincinale ale lui Stalin. La 13 noiembrie 1931, Consiliul Muncii şi al Apărarii URSS a instituit Dalistroi, structură menită a exploata iniţial aurul[4] din regiune, condus de un stalinist „luminat” de tip vechi, letonul Eduard Berzin, care avea şi el să fie asasinat, ca mulţi alţi comunişti de rit vechi (leninist) în 1938. Văduva lui a oferit o imagine puternic idealizată a vieţii nomenklaturiştilor din zonă. Treptat, deţinuţii au început să sosească cu miile şi zecile de mii, împingând limita şi aria de exploatare a Dalistroiului din ce în ce mai departe, către nordul (şi) mai îngheţat şi neospitalier chiar faţă de Magadan. Mortalitatea era mare dar „cifrele anuale privind mortalitatea în lagărele Kolîmei nu au fost făcute publice întotdeauna” acestea, cele oficiale, fiind de la 13,8% în 1933, 4,5% în 1934, dar ajungând şi la 20% în perioada cea mai grea a Gulagului, 1942-43. În timpul Marii Terori (1937-38) au fost asasinaţi zeci de mii de deţinuţi, după cote primite de Berezin de la centru, făcându-se pur şi simplu curăţenie în Gulag, omorând prin împuşcare ultimii opozanţi politici ai regimului

Dar ce a rămas din Gulag? Nu mare lucru, căci statul rus putinian nu avea nici un interes să dezgroape sau să prezerve trecutul incomod(ant): „Statul rus nu s-a implicat prin nicio politică patrimonială în ceea ce priveşte Gulagul sau represiunile staliniste în general; nu a luat nici cea mai mică măsură de conservare a locurilor unde au avut loc execuţiile, a celor de detenţie, de deportare sau exploatare a mâinii de lucru în regim forţat. Doar Biserica Ortodoxă s-a interesat de câteva locuri pe care le-a integrat rapid in serviciul propriilor interese.”[5] Nemaibeneficiind de uneltele statului totalitar, cel rus post-sovietic nu a putut să împiedice libera iniţiativă în domeniul recuperării memoriei, de aceea din Gulag a rămas ceea ce diverşi oameni fie având legături familiale cu istoria Gulagului (parinti, bunci sau chiar ei înşişi fiind închişi), fie dezvoltand un interes special, personal au adunat-păstrat. Din această perspectivă, este paradoxal şi explică parţial amnezia, faptul că lagărele şi fabricile morţii ale regimului nazist au fost transformate în extraordinare muzee, în timp ce sutele de lagăre sovietice care au înghiţit (chiar daca nu au omorât) o populaţie mult mai numeroasă au dispărut pur şi simplu. Sunt mai multe motive: în primul rând distanţa temporala care ne separă, ele începând să fie dezasambalte la sfârşitul anilor 50, apoi lipsa interesului politic pentru păstrarea lor şi, nu în ultimul rând, de perisabilitatea materialelor folosite pentru ridicarea lagărelor Gulagului. Cele mai multe fiind situate în plină Siberie, unde pădurea cade pe tine, ele au fost construite folosind mai ales lemnul.

Coperta ediției franceze
Coperta ediției franceze

Care este prezentul Kolîmei? Unul lipsit de speranţă, întunecat, o fundătură tipică rusească. În mod firesc, după prăbuşirea imperiului sovietic, zona s-a depopulat masiv. În Magadan abia dacă mai trăiesc 100.000 de oameni, o treime din populaţia anilor 1980, depopularea fiind şi mai accentuată în orăşelele de la nord de Magadan, aproape toate construite în locuri care au găzduit lagăre. Iagodnoe, fosta capitală birocratică a Dalistroi, avea 15.000 de locuitori în 1950, în marea lor majoritate angajaţi ai birocraţiei sistemului, pentru ca la sfârşitul anilor 1980, să rămână 10.000, iar acum doar 3.000 „Mare parte din comerţul cu amănuntul, din Magadan, aparţinea chinezilor şi aproape toate produsele manufacturate de uz curent şi cele alimentare erau importate din China”, aceasta fiind, e drept, mult mai aproape decât Moscova. Majoritatea clădirilor oraşului Magadan au fost construite de prizonierii japonezi capturaţi în 1945, transferaţi aici din Vladivostok. „De la dispariţia URSS, de când Moscova a decretat, la începutul lui 1990, că marele nord, în întregul lui, nu mai este rentatbil, exceptând zonele petrolifere, poisiolki –oraşelele n.m- de aici, din Kolîma s-au golit unul după altul. Locuitorii care au avut mijloace s-au întors pe continent, în oraşele de provincie unde locuinţele erau încă accesibile. Ceilalţi au rămas în Kolîma, mulţumindu-se să se grupeze în vreo zece orăşele mai importante.[6]

Werth observă şi paradoxala frumuseţe ucigătoare – la propriu- a naturii „În afară de peisaj, culoarea ruginie este cel mai frumos lucru din Kolîma. N-am văzut nicăieri altundeva atâtea obiecte ruginite, de toate formele, mărimile şi de toate nuanţele de roşu, arămiu şi brun.”Frumuseţea Kolîmei este tulburătoare. Dar mă întreb ce-or fi putut vedea cei condamnaţi aici, la 9000 km -la fel de bine le-ar fi putut zice ani-lumină- de casă. N-am admirat niciodată peisajul. Abia după aceea memoria mea a putut înregistra ceva”, mărturisea Varlam Şalamov în celebra sa carte „Recits de Kolîma”. Un mormânt natural frumos nici nu prea contează!

Werth întâlneşte tot felul de personaje, unele cunoscând în mod direct Gulagului. Fiecare istorioară personală face inteligibilă istoria şi demonstrează, fără putinţă de tăgadă, cruzimea unui sistem totalitar, pentru care destinul unui om nu reprezenta nimic. Unul din cei întâlniţi îşi deschisese un muzeu particular în propriul apartament comunist, de două camere, în care îngrămădise tot fel de obiecte recuperate din diversele lagare aflate în disoluţie, altul, patronul unei întreprinderi care exploata zăcămintele aurifere, se căieşte, punând cruci imense în dreptul gropilor comune, în continuare prea puţin căutate şi descoperite. În 15 ani a ridicat 12 cruci căci „în toată Kolîma peste 180.000 de deţinuţi au fost ucişi şi îngropaţi fără mormânt creştinesc, aşa că vedeţi, am ce face până la sfârşitul zilelor mele.” Observă şi idealizarea muncii sovietice: „Multe documente proslăvesc cucerirea Kolîmei: grafice care afişau curbele ascendente ale producţiei de aur, staniu, cobalt, uraniu; panouri de onoare ce lăudau o brigadă sau alta care-şi depăşise planul. Nimic nu dezvăluia că aceşti muncitori erau deţinuţi, foşti deţinuţi sau oameni liberi.[7], dar şi rămăşiţele unor cutii poştale în care deţinuţii puteau depune plângeri adresate Sovietului Suprem al URSS. De regulă, se primeau răspunsuri negative standard, după 3-4 luni, însă şi această tehnică sovietică vicleană, menită a prelungi speranţa faţă de revizuirea dosarelor/sentinţelor (una pur utopică) era concepută pentru a-l păstra în viaţă pe deţinut cât mai mult timp posibil, pentru a-l exploata la maximum. Până la capăt.

Însă oricât am încerca să înţelegem ceea ce a fost lagărul, dinamica şi procesul istoric ce l-a generat, rămâne o dimensiune care nu poate fi nici exprimată, nici înţeleasă, o uriasă dimensiune a durerii, căci „lagarul este, în mod sigur, o şcoală negativă a vieţii (…)Fiecare clipă petrecută în tabără este otrăvită. Sunt prea multe lucruri pe care omul n-ar trebui nici să le vadă, nici să le cunoască; şi dacă le vede, cel mai bine este să moară.” (Şalamov)

Puteți cumpăra cartea acum, de pe librăriile online, de aici sau de aici.


[1] Pag. 200.

[2] “Drumul din Kolima. Calatorie pe urmele Gulagului” de Nicolas Werth. Traducere  de Catalina  Mihai, Editura Corint, 2012.

[3] Pag. 200.

[4] Dar s-au găsit şi staniu, cobalt, tungsten, uraniu.

[5] Pag. 20.

[6] Pag. 86.

[7] Pag. 63.

Articole similare

Tezele din Iulie – 40 de ani

Dan Romascanu

Totul depinde de aripi: Șapte lucruri importante, de Shelley Pearsall

Carmen Florea

Modelul Ana Blandiana: ”Fals tratat de manipulare”

Codrut

1 comment

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult