Carti Carti de istorie Recomandat

Aromânii. Istorie, limbă, destin

“Aromânii. Istorie, limbă, destin”. Coordonator Neagu Djuvara
Editura Humanitas, Colectia Istorie, Bucureşti, 2012

Rezumarea istoriei învăluite într-o ceaţă densă a aromânilor (sau macedo-românilor sau vlahilor) reprezintă o încercare foarte dificilă, dacă nu imposibilă. Chiar şi recenzarea unei cărţi despre aromâni este delicată, având în vedere multitudinea problematicilor  pe care o ridică studiul unui popor mai puţin cunoscut, locuind în mai multe ţări. Atunci când acestea mai sunt şi balcanice, chestiunea devine şi mai spinoasă având în vedere recrudescenţa naţionalimului. În primul rând însăşi originea acestui popor rămâne oarecum o enigmă, căci se învârte în jurul dezbaterii: reprezintă ei rămăşiţele romanităţii sud-dunărene sau au migrat de la nord de Dunăre având în vedere şi preocupările lui esenţiale: păstoritul?[1] Recuperarea acestei tematici, ocultată de cincizeci de ani de regimul comunist a avut loc totuşi după 1989. Volumul  „Aromânii. Istorie, limbă, destin” coordonat de Neagu Djuvara, el însuşi cu origini aromâne, adună mai multe studii publicate în 1988 în revista de specialitate a  Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) din Paris, editată în limba română pentru prima dată în 1996, reeditată în 2012. Totul a plecat de la o comunicare a lui Neagu Djuvara din 1986 despre diaspora aromână care a stârnit interesul francezilor. Volumul urmăreşte chestiunea aromânească din mai multe unghiuri de cercetare, folosind elemente de istorie, istorie comparată, lingvistică pentru a retrasa destinul unui popor cam prea uşor uitat.

Capitolul „Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani. Supravieţuiri şi evolutie” de Cicerone Poghiric aduce argumente greu de contestat privind teza originii aromânilor: urmaşii populatiilor trace si illire romanziate. Nu trebuie uitat faptul că matricea Imperiul Roman a fost mult mai mult timp prezentă la sud de Dunăre decât la nord de Dunăre şi, probabil, numai invazia slavilor şi stabilirea acestor triburi la sud de Dunăre a privat această populaţie de o dezvoltare politică proprie, mult mai spectaculoasă. „Exista oare un motiv istoric suficient de valabil pentru a admite că un nucleu roman atât de solid, constituit între secolele al II-lea şi al VI-lea d. Hr. şi care s-a răspândit în întreg nordul Balcanilor, ar fi dispărut între secolele al VII-lea si al X-lea? Evident că nu.” Analiza lexicală a aromâniei deovedeşte „faptul că noţiunile de bază ale credinţei creştine poartă în aromână denumiri moştenite din latină arată că limba în care aromânii au primit creştinismul a fost latina.”[2] „Dacă există o identitate, ea nu poate fi decât aceea a originii limbii lor: latina balcanică. Or, latina a suferit în Balcani două lovituri fatale la începutul secolului al VII-lea: a încetat să fie limba oficială în Bizanţ după venirea împăraţilor greci, iar populaţia care o vorbea a fost separată de slavi, care s-au aşezat între locuitorii din sud şi cei din Dacia. În realitate, între aromâna şi dacoromână este departe de a fi vorba de identitate, ci doar de concordanţe structurale şi de materiale importante.[3]

Neagu Djuvara

Capitolul cel mai interesant este cel scris de însuşi coordonatorul lucrării, nimeni altul decât Neagu Djuvara Diaspora aromână în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea care a răscolit numeroase mărturii care atestă calitatea acestor comunităţi. „Pouqueville[4]– comparând într-un mod avantajos aşezările lor (aromânilor) cu cele ale turcilor şi albanezilor- va spune despre vlahi că sunt ca un roi de albine care fac mierea în crăpăturile stâncilor.” Asta şi pentru că celelalte populaţii, multe dintre ele migratoare până când s-au aşezat în Peninsula Balcanică (şi ne referim la triburile slave şi la cele turce) i-au înghesuit în cele mai neospitaliere ţinuturi, în coclaurii munţilor. Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu britanii semi-romanizaţi care au fost împinşi către Wells de către războinicele triburi ale anglior, saxonilor şi iuţilor. De altfel şi istoria declinului lingvistic şi implicit a deznaţionalizării aromânilor cunoaşte foarte multe similitudini cu cea a galezilor, scoţilor, bretonilor din peninsula Bretagne din Franţa) şi, într-o mai mică măsură, a irlandezilor (şi această măsură este datorată numai faptului că irlandezii au reuşit să-şi construiască un stat independent, chiar dacă tardiv, în 1921).[5]

Capitala simbolică dar şi economică a aromânilor a fost Moscopole (actualul târg albanez Voskopoje) aflat pe vechiul, anticul drum comercial Via Egnatia care lega Durres, portul albanez la Adriatica, de Salonic. Pe la mijlocul secolul al XVIII-lea, când oraşul a cunoscut perioada sa de maximă înflorire şi expansiune economică, ar fi avut între 40.000 şi 60.00 de locuitori. Djuvara crede că aceste cifre ar fi exagerate, considerând că cifra de 20.000 ar fi mai aproape de realitate. Chiar şi asa, “la începutul secolului al XIX-lea se mai vedeau ruinele a 22 de biserici, fără a mai socoti marea mănăstire Prodromos, în afara zidurilor.”[6] Orasul avea aproximativ 20-22 de cartiere avand in vedere ca, in general, fiecare biserica deserva unul. Prosperul oras a fost victima lacomiei bandelor iesite complet de sub autoritatea centrala de la Istambul, el fiind pradat serios in 1769 si devastat in 1788. Din acest haos a iesit mai tarziu celebrul Ali Pasa din Ianina, leul din Ianina, ne aminteste Neagu Djuvara, cel care si-a depasit cu mult statutul de simpla pasa a zonei Epirului, domnind independent de Sublima Poarta, fiind ucis in 1822 numai in urma unui lung razboi civil dus impotriva lui de trupelor oficiale otomane.

Semnificativ, Wikipedia menţionează şi numele în aromâna a lui Ali Paşa:  Ali Pãshelu. “Este probabil că razboiul care a reînceput între puterile creştine şi Turcia să fi provocat printre populaţiile albaneze musulmane o recrudescenţă a ostilităţii faţă de populaţia creştină alogenă, a cărei bogăţie, fireşte, o râvnea. În orice caz este cert că distrugerea Moscopolei este evenimentul major care a accelerat mişcarea deja începută de emigrare a aromânilor şi care-i va da amploarea unui exod.”[7] Negustorii aromâni au emigrat mai ales în zonele apropiate de Balcani, continuând să se ocupe cu comerţul. Djuvara îi regăseşte în Serbia, Imperiul Austriac, Germania. Se pare că viaţa în Imperiul Otoman a fost mult mai liniştită şi prosperă, prielnică menţinerii specificităţii naţionale ( otomanii ştiau că aromânii nu aveau revendicări separatiste dat fiind imposibilitatea lor de a contura un teritoriu omogen etnic) decât cea din statele balcanice creştine, e drept, dar virulent naţionaliste, care aveau tot interesul să naţionalizeze minorităţile.  “După ce Grecia va fi dobândit independenţa, mulţi aromâni vor avea un sentiment de frustrare. Ei se vor ridica împotriva politicii de asimilare a guvernului din Atena, politică care, în regiunile cu populaţie mixtă, va duce la antagonisme care nu existau înainte. Sprijinul pe care, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, românii nord-dunăreni vor începe să-l acorde acestor fraţi îndepărtaţi-sprijin uneori stângaci- nu va face decât să agraveze neînţelegerile, care, la începutul secolului XX şi în timpul războaielor balcanice, vor duce la ciocniri sângeroase între cele două comunităţi.”[8]

Un istoric sârb care nu-i privea deloc pe aromâni cu simpatie “descrie fără menajamente orgoliul lor, îndârjirea lor pentru câştig şi căutarea de profit care-i impinge să acapareze tot negoţul ţarii”. Acelasi Duşan Popovici recunoştea că “la cotitura dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, ţintarii au alcătuit osatura târgurilor şi oraşelor din Serbia, inclusiv din viitoarea capitală, Belgradul. În multe privinţe, situaţia aromânilor din Serbia acelor vremuri este paralelă cu situaţia evreilor din Moldova câteva zeci de ani mai târziu: oameni întreprinzători, pricepuţi în afaceri, care se instalseră într-un mediu ţărănesc în care o burghezie comerciantă autohtonă nu a avut timp să se formeze. Există însă două diferenţe capitale: aromânii sunt creştini şi ortodocşi ca sârbii, ceea ce uşurează asimilarea imediată; pe de altă parte, sunt mult mai puţin numeroşi.”[9] Acelaşi istoric sârb recunoştea că „ei au fost cel mai puţin numeroşi care să se fi turcit; au preferat să îndure orice decât să se lepede de legea lor”. Aceasta spre deosebire de slavii sud-dunăreni şi albanezi care au adoptat în număr înseamnat Islamul ( de altfel musulmanii sunt majoritari-e drept, în proporţii diferite- în Albania, Kossovo, Bosnia).

Fiind nevoiţi să părăsească Moscopole “ei au plecat uneori foarte departe şi s-au împrăştiat pentru a evita, pe cât posibil, să-si faca concurenta uni altora. (…) grosul emigraţiei aromânilor s-a îndreptat spre vechile posesiuni ale coranei ungare: Banatul, Ungaria propriu-zisa, Slovacia, Transilvania.”[10] Mai puţin cunoscută este originea aromână a doi mari poeţi români din Transilvania, Ştefan Octavian Iosif (complet uitat totuşi) şi Octavian Goga. Neagu Djuvara ne precizează faptul că goga era porecla pe care sârbii o dădeau zidarilor şi dulgherilor ţintari (aromâni). De asemenea, Andrei Saguna era de origine aromână. În Principate, aromânii au început să se stabilească încetul cu încetul, momentul de vârf fiind cel din perioada interbelică, atunci când ei au fost încurajaţi să colonizeze sudul Dobrogei, zona Cadrilaterului. După cedarea celor două judeţe Bulgariei in septembrie 1940 au avut loc mai multe schimburi de populatie iar comunitatea aromana s-a deplasat in Dobrogea de nord, ramasa in componenta Romaniei, preluand casele sanatoase ale micii minoritati germane din Dobrogea care a fost repatriata in Reich-ul nazist.

Un alt studiu interesant este cel scris de Max Demeter Peyfuss, el însuşi având origini aromâne, autorul unei lucrări fundamentale despre aromâni, Chestiunea aromânească (1974, traducerea românească în 1994), din care aflăm că statul român modern nu a fost deloc indiferent faţă de soarta minorităţii aromâne chiar dacă unii autori aduc critici la adresa modalităţilor de intervenţie a autorităţilor din Regatul Român. De altfel argumentul aromân a fost folosit cu succes de către diplomaţia românească în timpul negocierilor privind semnarea Păcii de la Bucureşti din 1913 prin care s-au cerut Bulgariei compensaţii teritoriale, obţinute. „La sfârşitul secolului al XIX-lea existau între 70 şi 80 de şcoli româneşti cu un număr variabil de elevi (între 10 şi 130). Când a izbucnit primul război balcanic, listele de plată ale ministerului bucureştean numărau aproape 300 de învăţători şi învăţatoare pentru cca 4000 de elevi.”[11] Marea greşeală ar fi fost faptul că în aceste şcoli, în general, se preda limba, literatura, istoria şi cultura româna şi nu cele aromâne, totusi, destul de diferite, atât lingvistic cât şi geografic.

Moscopole

Mihaela Bancu în capitolul „Între aculturaţie şi asimilare” punctează „Preponderenţa oralităţii, sub toate formele sale, a făcut ca limba scrisă să înceapă să se dezvolte abia la începutul secolului al XIX-lea. (…) Cert este că această populaţie, care vorbea o limbă veche de două milenii, n-a simţit decât foarte târziu nevoia s-o fixeze în scris.”[12] În mod cert, statul elen a făcut foarte mult pentru deznaţionalizarea aromânilor, iar faptul că după 1945 România comunistă a încetat să mai finanţeze şcolile cu predare în aromâna din spaţiul balcanic a ajutat acest proces de deznaţionalizare. „Aromânilor- care au avut întotdeauna legături cu toate populaţiile balcanice şi periferice-plurilingvismul le-a devenit indispensabil prin contactele lor comerciale. A doua generaţie, de după război, a fost educată în limba greacă, după închiderea şcolilor şi bisericilor româneşti. Ea a fost şi mai este bilingvă: vorbeşte aromâna şi scrie în greacă. A treia generaţie începe, din ce în ce mai mult doar să înţeleagă aromâna.

Nu ar fi exclus ca în viitorul apropiat aromâna să dispară complet din Balcani. Procesul de elenizare a fost atât de performant încât chiar mulţi aromâni au preluat argumentele grecilor, cum că aromânii nu ar fi decât eleni romanizaţi. Încercarea recentă de a introduce limba aromână în şcolile unor oraşe aromâneşti din Grecia în conformitate cu directivele Comunităţii Europene s-a împotmolit tocmai ca urmare a refuzului potenţialilor beneficiari, care nu doreau să fie discriminaţi faţă de adevăraţii greci! O temă de reflectat luând în considere şi amplele posibilităţi de expresie a minorităţilor naţionale din România (mergând până la vârf, ştim foarte bine de existenţa grupului minorităţilor naţionale din Parlamentul României care de multe ori înclină balanţa politică într-o parte sau alta, fără a avea cine ştie ce legitimitate democratică[13]).

Aromâni

În Grecia, sute de mii de aromâni (Mihaela Bancu estimează numărul „grecilor vlahofoni” la 250-300.000 oameni) nu au nici măcar şcoli daramite parlamentari! Un adevărat proces de integrare totală care se sfârşeste cu dizolvarea completă a minorităţii „integrate”. Definitiv. „Sosirea celor aproape un milion şi jumătate de greci refugiaţi din Asia Mică, instalaţi în marea lor majoritate în nordul Greciei, adică în partea elenă a Macedonei a constituit o altă lovitură serioasă dată minorităţii aromane. Până spre 1930 au emigrat în România aproape 12.000 de persoane. Au existat dintotdeauna aromâni care au emigrat din Macedonia spre România, convinşi fiind că se vor integra într-o ţară înrudită etnic, lingvistic şi cultural.”  În momentul de faţă, aromanii au fost recunoscuti ca minoritate doar în Macedonia, iar limba aromâna  a căpătat recunoaştere oficială, fiind declarată limbă minoritară, putand fi folosită în mod oficial în oraşul Cruşevo/a, un vechi centru aromân. Având probleme însemnate cu numeroasa minoritate albaneză, autorităţile macedonene nu au fost deranjate de acest act, folosindu-l pentru a demonstra străinătăţii deschiderea şi toleranţa.

Ne-ar fi interesat si trei analize punctuale: colonizarea lor in Cadrilater (judetele Caliacra si Durostor), infiintarea statului marioneta Principatul de Pind si Meglen in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial,[14] un episod total necunoscut si implicarea lor in Miscarea Arhanghelului Mihail. (Printre fruntasii legionari cu origini aromane se numara doi dintre cei trei Nicadori care l-au asasinat la Sinaia pe I.Ghe. Duca: Ion Caranica co- fondatorul in 1932, împreună cu Constantin Papanace, a publicației Armatolii, tribună de luptă pentru apărarea drepturilor coloniștilor aromâni persecutați de regimul de la Bucureșt, in inchisoare ar fi scris o carte despre problemele aromanilor apud Wiekipedia[15]dar si Doru Belimace. Constantin Papanace  a fost seful Tineretului Legionar Macedonean[16], autor si al unor carti despre problematica aromana[17]). Se pare ca totusi aromanii colonizati in Cadrilater nu au fost foarte multumiti de conditiile gasite in acea zona neospitaliera. Un studiu interesant al acestei problemtice este cel scris de Cornelia Popa-Gorjanu Colonizarea romanilor macedoneni in Cadrilater (1925-35)[18]in care se prezinta intreaga epopee a colonizarii[19] aromânilor în Cadrilater.  Pana la urma guvernul roman a improprietarit pana in 1940 6.553 familii macedo-romane din totalul celor 18.965 stabilite in provincie.

Concluziile îi aparţin doamnei Matilda Caragiu-Marioţeanu: „Dispariţia lor trebuie împiedicată cu orice preţ, căci această etnie sud-dunăreană este veche de 2000 de ani şi trebuie să persiste spre folosul latinităţii, al românităţii şi al balcanităţii.” Căci aromânul „ spune cu bucurie, când se întâlneşte cu un român nord-dunărean, acolo, pe pământ balcanic sau oriunde: şi-eu hiu armânu! „şi eu sunt român” („ca şi tine!”).


[1]Este foarte interesant cum in functie de grupul interesat in cautarea unor justificari aberante, pentru a fi servite politicienilor de duzina, romanicii –nord-dunareni sau sud-dunareni- sunt aruncati cand la nord de Dunare (istoricii slavii-sovietici) cand la sud de Dunare (cei maghiarii). Prin zona asta a noastra nu era nimeni. Pustiul absolut. Probabil ca aceasta vine si dintr-un mare complex de inferioritate caci una este sa vii din stepa si alta este sa te nasti  mosit de Roma. Care atunci avea o putere de atractie imensa, asmanatoare astazi doar cu cea a S.U.A.

[2] Coord. Neagu Djuvara “Aromanii. Istorie, limba, destin” Editura Humanitas, 2012 pag. 40

[3] Op. cit., pag.48

[4] Un călător francez  prin zona Balcanilor în anii 1820

[6] pag. 123

[7] Pag. 125

[8] Pag. 130

[9] Pag.132-133

[10] Pag. 147

[11] pag. 173

[12] pag. 198-199

[13]In mod relevant, minoritatea greaca din Romania, complet neinsemnata numeric, cateva mii de eleni, are un reprezenant parlamentar in timp ce sutele de mii de aromani din Grecia niciunul!

[14] Principatul de Pind și Meglen (în aromână: Printsipatu di la Pind) a fost un stat autonom creat cu sprijinul Italiei în regiunea de nord-vest a Greciei și sudul Iugoslaviei în timpul celui de-al doilea război mondial. Regiunea Pind se întinde în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei. Micul stat a fost proclamat în timpul ocupației italiene a Greciei de nord din vara anului 1941, ca o țară a aromânilor și a fost denumit Principato del Pindo de către italieni. Capitala era Metsovo (Aminciu în aromână), dar conducerea națională era localizată la Trikala. Sursa, dar pagina in limba engleza este mai bogata în informaţii.

[17] Sur la minorité aroumaine (vlachs) dans les Pays Balkaniques, Roma, 1950 ; L’origine et la conscience nationale des Aroumains (la terreur grecque en Macédoine), Editura Armatolii (colecția “Biblioteca verde” nr.12), Roma, 1955; Considerații asupra trecului macedo-românilor și a dialectului lor, Freiburg, Biblioteca Română, 1952

[18] istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_4_5/20.pdf

[19] Se observa timiditatea feciorelnica cu care este folosit termenul colonizare in istoriografia romaneasca. Noi am fost intotdeauna colonizati, am suportat colonizarea altora si niciodata nu am colonizat, de aceea procesul colonizarii aromanilor dar si romanilro in Cadrilater, chiar daca nu a fost de proprtii inseminate, nu ocupa prea mult spatiu caci contravene imaginii noastre despre noi insine.

Articole similare

”Momentele și schițele” lui Matei Vișniec

Jovi Ene

Anatomia mall-ului

Codrut

Revista presei culturale (15 – 21 noiembrie 2013)

Jovi Ene

2 comments

neacsu cristina 22 mai 2013 at 13:08

de unde pot sa cumpar si eu cartea ?
o zi buna

Reply
Jovi 22 mai 2013 at 13:11

Il puteti gasi pe Elefant.ro aici: http://bit.ly/11b3hPQ
Sau pe Libris.ro aici: http://bit.ly/13Kz61p

Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult