Editorial Recomandat

Avanpremieră editorială: ”Mîini cuminți. Copilul meu autist”, de Ana Dragu

Maini cuminti. Povestea copilului meu autist-EGOgrafii-aFilme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Mîini cuminți. Copilul meu autist”, de Ana Dragu, apărut de curând la Editura Polirom. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:

Ana Dragu a aflat că băieţelul ei suferă de autism cînd acesta avea doi ani. De atunci, s-a documentat continuu şi s-a implicat activ în recuperarea lui. Avînd la bază experienţa familiei lor, Mîini cuminţi spune povestea lui Saşa, de la diagnosticare pînă în prezent, cu toate incertitudinile şi temerile, dar şi cu bucuriile şi progresele făcute pas cu pas. Mama şi fiul învaţă treptat să comunice unul cu altul şi se plimbă ore în şir noaptea pentru că băiatul are insomnii severe. Ana îi cîntă „La mulţi ani” pe muteşte fiindcă el are auz absolut şi percepe diferit sunetele. Împreună cu Maria, cea care îl însoţeşte la grădiniţă, Saşa plimbă timp de cîţiva ani un balon invizibil prin oraş, iar Aria, sora lui mai mare, ştie cum să-i fie mereu alături. În urma şedinţelor de recuperare, el învaţă să scrie şi să citească la vîrsta de cinci ani şi este integrat cu succes la şcoală.

„Este o carte profund altruistă, care îşi poartă cititorul din cea mai neagră depresie spre hohotele de rîs cele mai autentice şi mai sănătoase, un dar pe care Ana Dragu îl face celor care trec prin aceeaşi experienţă.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)

Despre autoare:

Ana Dragu este jurnalistă, fondatoarea şi preşedinta Asociaţiei Autism Europa Bistriţa. A înfiinţat Centrul de Resurse şi Referinţă în Autism „Micul Prinţ” Bistriţa şi 2 Elefanţi. Revistă despre autism, prima publicaţie periodică de această specialitate din România. În perioada 2001‑2009 a lucrat în presa locală şi centrală. A publicat peste 100 de articole despre autism şi două volume de poezie, Păpuşa de ceară (2008) şi Păzitoarea (2012). Are doi copii, unul dintre ei fiind diagnosticat cu autism.

Fragment:

— Bine, hai. A fost odată o prăjitură pe nume Saşa. Era o prăjitură de ciocolată cu doi ochi de kiwi. Şi era plină cu furnici. Şi eu am mâncat‑o.

— Nu te gluma aşa, mama, că nu‑mi place. Nu mă tot mânca. Mă simt frumos. Pielea mea nu are culoare ca şi de caca. Hai că spun eu o glumă: o să‑ţi aduc iarbă să mănânci tu iarbă, apoi te împing în WC şi extind WC‑ul ca să poţi tu încăpea şi să te duci în staţia de apă. Hăhăhăhă. Am glumit, mama! Auzi, odată ca niciodată, o pisică udă care nu mai putea rezista s‑a şters de un cal.

— Excelent!

— Din păcate, vreau să‑ţi fac o mâncare cu pizza pe care în loc de legume am să pun pişu şi caca. Asta mă face să râd.

— Pe mine nu.

— Şi, de fapt, dacă nu am vopsea maro pentru uşă, ştiu ce trebuie să fac. Trebuie să fac caca în găleată şi să amestec cu apă şi să vopsesc cu caca, că e maro. Înţelegi, mama? Şi când e uşa maro, e noapte. Hahahaha, ce mă face şi asta râd!

— Hai că e rândul meu. Într‑o zi, o femeie cu burtă mergea pe stradă şi i‑au ieşit doi copii pe ochi.

— Bravo, mama, eşti cel mai amuzant! zice prăpădindu‑se de râs. Acum eu. Toate apartamentele am să le decor numai cu parizer şi şuncă pe exterior.

— Nu mi se pare amuzant. Ţie nu‑ţi place salamul. Vrei să rămâi pe‑afară?

— Da.

— Hei, ce‑i cu colţurile gurii lăsate în jos?

— Nu‑s trist. Sunt important! Uite, un om mic a încercat să sară pe un dulap cât al tău. De asta ce zici? Mai vrei glume?

— Da.

— Din păcate, curând, în bazinele cu apă de la Felix o să crească nişte urzici ca să ne înţepăm.

— Şi ce e aşa de amuzant dacă ne înţepăm?

— Păi, că urzicile cresc numai în pământ şi trebuie să mergem repede să facem baie înainte să ne înţepăm.

— Hai, ultima glumă!

— Ţapul îi făcea grădinarului un tort în formă de prostie. Să‑ţi mai spun?

Sunt ultima care se prinde la glume, într‑un set‑up de neurotipici, însă cu Saşa râd pe săturate.

Un articol recent tratează problema umorului la persoanele cu tulburări din spectrul autist, pornind de la o întrebare oarecum de bun‑simţ: Ce anume constituie sursă de amuzament?

Deşi au existat numeroase studii psihologice cu privire la rolul umorului în relaţiile sociale, concluziile în acest domeniu sunt relativ limitate. S‑a conchis că, deşi umorul poate fi analizat din punct de vedere formal, el însuşi moare în timpul disecţiei. Totuşi, câteva mici descoperiri fuseseră punctate şi le‑am studiat atunci când încercam să‑i predau umorul. Fără acest demers, ar fi continuat să se supere aproape de fiecare dată când detecta o urmă de ironie. La fel ca maică‑sa.

Aşadar, ironia pare să constituie o mare parte din umor. La rândul ei, este condiţionată de aşteptări. Această concluzie e susţinută de descoperirea faptului că ceea ce e considerat amuzant variază în funcţie de cultură. Când reclamele creative ironice sunt transplantate între culturi, umorul se pierde. Anumite sunete sunt, în sine, mai amuzante decât altele. În limba engleză, glumele care implică litera K sunt mai amuzante decât altele. Glumele care implică nume, localităţi şi alte cuvinte interşanjabile, conţinând această categorie de sunete, pot stârni râsul, în timp ce glumele de aceeaşi natură, dar cu sunete diferite nu. Având în vedere gusturile diferite şi fenomenele idiosincratice, ca ecolalia, nu e clar dacă acele sunete specifice, considerate amuzante în normalitate, vor avea acelaşi efect în rândul populaţiei din spectrul autist. Totuşi, pe el nimic nu îl distrează mai tare ca sunetele.

— De ce râzi, Saşa?

— Păi, că am auzit un sunet amuzant?

— Ce sunet, zi, să ascult şi eu.

— Păi, tu nu auzi, e foarte amuzant, mă gâdilă la ureche.

— N‑aud nimic.

— Eu da, că eu am auzul uriaş.

În anumite situaţii, distincţia dintre experienţele cu adevărat pline de umor autentic şi râsul efectiv devine neclară. În cazul autiştilor, psihologii au încălţat reprizele de râs greu de controlat, fără o sursă identificabilă la prima vedere, care apar uneori şi în situaţii stresante, cu eticheta de „râs absurd“. Etichetă parţial lipsită de acoperire reală. De multe ori, râsul de acest fel e provocat de experienţe senzoriale inaccesibile nouă. Saşa râde. Când nu ţipă, râde din senin, râde tare, în cascadă, şi nu poate explica de ce. O vreme, am crezut şi eu în eticheta de râs absurd. Nu şi acum, când poate explica destul de clar ce‑l face să râdă. În mare parte, amintiri ale unor situaţii amuzante. „Râd pentru că îmi amintesc cum mi‑ai spus tu «mă, barabumbosaurule, stai jos» şi nu există nici o barabumbosaur şi dacă nu există, nu poate să stea jos.“

Totuşi, incapacitatea de a distinge, cel puţin când era mic, între real şi imaginar, intenţii bune şi intenţii rele, complimente şi jigniri i‑a provocat nu de puţine ori suferinţe reale, făcându‑l vulnerabil la tachinări şi agresiuni, mai ales la şcoală, într‑un mediu prea puţin controlat. Un Sherlock Holmes al analizei comportamentale ar aplauda admirativ euristicile pe care le‑am dezvoltat pentru a afla ce se întâmplă cu adevărat în lipsa mea. Dacă un coleg l‑a lovit sau doar l‑a bătut pe umăr prieteneşte. Dacă la ora de sport mingea a fost trimisă cu intenţia de a‑l lovi în burtă sau a fost un simplu accident. Saşa nu suportă sporturile de grup pentru că îi displace, şi azi, contactul fizic.

Articole similare

De ce blockbusterele sunt fundamentul democrației

Jovi Ene

Noiembrie in muzica

Delia Marc

Profilul unui roman de stradă. Lumea din spatele unei peluze & caricatura omului liber: Intervenția, de Dinu Guțu

Corina Toader

2 comments

Poveştile Mele 29 ianuarie 2015 at 22:04

Este un subiect foarte sensibil, care emoţionează.
Am urmărit câteva filme (Ben X, My Name Is Khan, de Adam, 2009), un serial (atât de cald-realistul Parenthood) şi – în ultima vreme – o carte (M-am născut într-o zi albastră) despre Asperger, o formă mai uşoară de autism. E uimitor ce este în mintea acestor oameni şi cum percep ei lumea!
Sunt tare curioasă să citesc cartea Anei Dragu – deşi trebuie să mă înarmez cu multă tărie emoţională!
Ioana

Reply
Jovi 30 ianuarie 2015 at 09:30

Da, este o carte foarte emoționantă, e și pe lista mea.
Îți recomand, de asemenea, Scânteia. Povestea unei mame care a crescut un geniu, de Kristine Barnett, despre care am scris aici (lectură proaspătă): https://filme-carti.ro/carti/scanteia-povestea-unei-mame-care-a-crescut-un-geniu-de-kristine-barnett-46970/

Reply

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult