Editorial Recomandat

Avanpremieră editorială: Mierla neagră, de Radu Ţuculescu

mierla neagraFilme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Mierla neagră”, de Radu Ţuculescu, ce va apărea în curând la Editura Cartea Românească.

Romanul va fi lansat la Salonul Internațional al Cărții Bookfest, ediția 2015, duminică, 24 mai, la ora 12.30. Invitați: Carmen Mușat, Liviu Antonesei.

Despre carte:

Radu Anghel studiază clarinetul la Liceul de muzică din Marele Oraş, odinioară mănăstire de călugări franciscani. Surprinzător însă, lumea internatului, fascinant univers în miniatură, ascunde nu doar chicoteli şi farse camaradereşti, ci şi o crimă oribilă, pentru comiterea căreia Anghel este învinovăţit pe nedrept şi condamnat la închisoare. Experienţa carcerală îi schimbă fundamental viaţa, privîndu-l de o carieră muzicală de excepţie şi aruncîndu-l într-un vîrtej de drame şi întîmplări cu final neaşteptat.

Mierla neagră este o poveste vie, pasionantă despre imprevizibilul şi frumuseţea vieţii, nu doar un Bildungsroman captivant, ci mai ales o carte despre simţuri. Cinematografică şi ingenios construită, alcătuită din sunete şi imagini, din mirosuri şi culori, zugrăveşte o lume aparent banală, pe care bucuria estetică o transformă în spectacol. Deasupra tuturor acestor felii de viaţă – trecute şi prezente – stă corbul Dodo, mascota internatului, „mierla neagră”. Nu strigă „Nevermore”, ca odinioară corbul lui Poe, ci imită auctorial glasuri, ca un povestaş conştiincios.

Proza lui Radu Ţuculescu, ajunsă la deplinătatea maturităţii, este remarcabilă prin combinaţia dintre intriga alertă, bine strunită şi atent pusă în scenă, şi o poezie care cuprinde totul, de la atmosferă pînă la numele personajelor şi dialogurile acestora.

Fragment:

Am fost tuns la zero. L-am rugat pe frizer să mă şi radă în cap, dacă este permis. Altfel, m-aş simţi ca la liceu, acolo adesea eram pedepsit cu tunsul la zero. Atunci te rad, zise frizerul, de-o să-ţi iasă capul prin păr!

Ras în cap, uniformă, ziduri groase, curte interioară, cantină, spălător comun, budă turcească, dulapuri din tablă înşirate pe-un culoar, pături aspre, paturi din fier… Ca şi cum m-aş fi mutat într-alt internat! Mici diferenţe. Eram doar doi în cameră… Nu puteai ieşi la o plimbare ori să vizionezi vreun film la cinematograf şi nu trebuia să tragi un căruţ cu oale şi marmide prin tot centrul oraşului.

Aveam o cantină unde împingeam, frumuşel, tava pe care ni se punea haleala. Una acceptabilă. Ba, uneori chiar bună. Şi îndestulătoare. În libertatea de dincolo de ziduri, se împuţise viaţa. Cel mai rău era cu alimentaţia. Aşa că, iată un motiv de bucurie: aici nu trebuia să ne zbatem pentru hrana cea de toate zilele.

Cazare şi masă asigurate, plus apă caldă de două ori pe săptămînă, ce-mi mai trebuia?

Doisprezece ani trec greu… Poate nu chiar aşa greu.

Îmi propusesem să nu mă gîndesc la ce a fost. La ce am pierdut. La cariera ratată. La viaţa ratată. La nimic ce îmi putea tulbura structura psihică. Psihologică! Termeni uşor confundabili.

Pe lîngă activităţi sportive, educative şi culturale, aveam şi consiliere psihologică. Sună pompos chestia asta cu consilierea…

Psihologul, un individ cu o mutră de bursuc şi ochi care i se mişcau, adesea, de parcă ar fi urmărit o muscă bezmetică, zîmbea constant şi folosea cu noi, aceeaşi sonoritate blînduţă a vocii, chiar şi dacă-l înjurai de mamă! Cînd nu urmărea musca bezmetică, te fixa, apos, ca un viţelaş plin de intenţii bune.

Încerca să descopere nu ştiu ce dracul de neregulă în copilăria mea. Îi tot repetam că am avut o copilărie fericită, fără fisuri. Dar relaţia cu tata? N-ai simţit puţină gelozie pe el, pentru că-l iubea mama pe care şi tu o iubeai mult? M-am uitat la el ca la un cretin, iar el pricepu răspunsul, fără comentarii. Continuă cu întrebările. Dar relaţia cu mama? Ai fost singurul ei copil, te-a adorat, cu siguranţă. Mă adoră şi acuma, încă n-am crăpat i-am replicat psihologului. Apoi m-am aplecat peste birou şi i-am zis şoptit, aproape conspirativ:

„Tata este şofer la fermă. Transportă sperma animalelor pentru însemînţări artificiale…”

„Spermă?!”

Cît pe ce să explodeze de mirare. Se lăsă pe speteaza scaunului şi rîse-n barbă.

„Asta-i”, zise ca în faţa unei revelaţii. „Poate fi o explicaţie…”

Adică? De aia am ajuns eu criminal, pentru că tata transportă sperma animalelor de cînd m-am născut? Invizibile şi fatale conexiuni psihologice…

Individul mi se pare de-a dreptul idiot, gîndeam, în timp ce-i rînjeam, la rîndul meu. Ne-am rînjit aşa, unul altuia, în tăcere, privindu-ne cu un soi de milă reciprocă, multă vreme, apoi bursucul psiholog îşi dezlipi privirile de pe ochii mei, urmărind musca invizibilă şi bezmetică o vreme. Într-un tîrziu zise, cu aceeaşi voce neschimbată:

„Dimineaţa, cînd te trezeşti, eşti sincer hotărît să devii alt om. Pe la amiază, apar semne de oboseală. Scade entuziasmul, iar sinceritatea se cam sleieşte. Nu mai are strălucirea de dimineaţă. Iar seara, devenim mincinoşi…”

N-am priceput nimic din vorbele sale. Din clipa aceea, însă, mi-a devenit simpatic. Aveam mulţi ani de petrecut între zidurile roz. Trebuia să mă menajez. Să am grijă de trupul şi de mintea mea. Să nu o iau razna.

Dacă în viaţa mea de dincolo, de afară, pe unde domneşte libertatea, nu am avut noroc de nici o culoare, aici, în închisoare, norocul dădu peste mine, îmbrăcat în hăinuţe… roz!

Pereţii celulei, pe care o împărţeam cu Mario Bucătarul, nu aveau urme de igrasie. Reci, da, dar uscaţi. Nici o pată verzuie, mucedă.

Ajunsesem un fel de lider nedeclarat al puşcăriaşilor. Vorbeam puţin, nu mă exteriorizam şi eram prietenos cu măsură. Păstram faţă de toţi o anumită distanţă, fără a-i jigni. Le aprobam părerile, clătinînd din cap, uşurel. Interveneam, cînd situaţia se încingea prea tare. Ascultau de mine. Eram justiţiarul.

Începuse să-mi placă rolul celui care a răzbunat moartea prietenului.

Din cînd în cînd, visam un film de capă şi spadă, în alb-negru, în care doar eroul principal, adică eu, purta haine colorate în nuanţe rozosine…

Surpriza cea mare veni, însă, din partea directorului închisorii, pe care-l chema Viorel Emil Horea! Cînd i-am auzit numele, am rămas perplex. Mă întrecuse. Trei… prenume? Precis, numele de familie îi este Horea. E director de închisoare, o personalitate, un om cu greutatea.

Avea o faţă de duhovnic.

„Sincer să-ţi spun, chiar dacă sună ca naiba, mă bucur că am un artist printre noi. Un muzician. Pe mine mă interesează ce se întîmplă aici, la noi, în interior şi mai puţin ce s-a întîmplat afară, dincolo de ziduri. Educaţia noastră înseamnă o disciplină riguroasă prin muncă, dar consider activităţile culturale, la fel de importante. Dacă-i dezvolţi omului simţul şi gustul artistic, îl poţi face mai bun. Mai înţelegător. Îi poţi tempera violenţele. E părerea mea…”

Articole similare

Israel Philarmonic Orchestra, sub bagheta lui Zubin Mehta, și Kathia Buniatishvili la Festivalul George Enescu – 16 septembrie 2017

Jovi Ene

Eveniment: Iubire și înțelepciune în poezia sufită

Carmen Florea

Focus Enescu 2019: Miracolul unei întâlniri divine

Tudor-Costin Sicomas

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult