Mă întrebam deunăzi câți dintre cei care veniseră pe 4 iulie, ziua Națională a Statelor Unite, la plaja Rock Harbor din Orleans-Cape Cod să vadă exploziile colorate făcute de mâna omului, băgaseră de seamă, în hărmălaia de dinaintea spectacolului pirotehnic, că-n fața lor se desfășura tăcut, ca o normalitate frumoasă, apusul soarelui.
Ce norocoasă acea mulțime vie, gălăgioasă, care aștepta febrilă să-nceapă spectacolul cu artificiile! Natura ii dăruise, la ora aceea unică, un amestec de culori rare, imposibil de redat în tot frumosul lui, chiar folosind cea mai perfecționată cameră de luat vederi; culori muiate-n aerul călduț care mai rămăsese după arsița strălucitor-gălbuie de peste zi. Lesne de-nțeles de ce n-am socotit că merita să pozez, ca toți ceilalți din jur, artificiile, care mi-au luminat fața, în timp ce preferam să urmăresc cu disperare altceva: apusul, care se stingea, și care abia mai redevenea intermitent portocaliu, când focurile artificiilor îl mai luminau. Sincron, la un pârâit de artificii lansate care se deschideau in cercuri concentrice din ce în ce mai mari, mi s-a părut că pe cer, drept în mijlocul lui, s-au deschis doi ochi mirați de surpriză. Erau ochii Patucăi, bunică-mea din partea mamei, cea cu care împărtășeam, când eram copil, bucuria bubuiturilor colorate de peste lacul „23 August”, balta murdară din parcul copilariei mele. I-am văzut ochii albaștri mirați de întâlnirea cu mine, erau mari de tot, și se uitau la mine de sus, cum stăteam acolo mică, pierdută în mulțime, și-au dispărut apoi, fiindcă așa este cu artificiile, stau puțin și dispar.
Acea fericire scurtă, dar intensă, pe care o simțeam atunci, este acel dar al copiilor de a se minuna iar și iar de niște forme colorate mai mult sau mai puțin identice, dar pe care doar ea îl avea, dintre toți ai mei, si prin asta imi era tovarășă de senzații. Niște senzații pe care nici una dintre noi două nu le puteam pe atunci exprima cu vorbe, ci numai cu altceva: cu râsul, care poate unora le-ar fi părut cam prostesc și cu niște ochi mari, mirați de-așa minunății care există pe lume, și c-un anume tremur lăuntric. Ca atunci când ți-este frig.
