Prin blogosfera cinefila Recomandat

Prin blogosfera cinefila (21 – 27 ianuarie 2013)

prin-blogosfera-cinefila-Chiar daca nu tine neaparat de cinematografie, cel putin prima parte, articolul de pe IstoriaFilmului.ro mi-a atras atentia, fiind vorba de un domeniu interesant si pe care l-am trait pe propria piele de-a lungul timpului-“Cinefil si gamer. Istoria jocurilor video”: “Nu știu dacă se mai îndoiește cineva, în ziua de astăzi, de faptul că jocurile video sunt artă. Grafică, sunet, muzică, poveste, toate acestea sunt adăugate peste ceea ce numim gameplay, esența, joaca efectivă. Este de ajuns să arunci o privire la ultimele titluri lansate pentru a distinge elementele împrumutate de la arta cinematografică: actori care fac vocile personajelor, unghiuri de „cameră” variate, povești captivante cu protagoniști empatici, muzică, chiar și subtitrări. Nu a fost mereu așa, însă dacă vrem să stabilim arta proximă jocurilor video, aceasta este fără îndoială filmul. Rar apare câte un blockbuster care să nu aibă un joculeț bazat pe el (de obicei e un joc de toată jena, datorită deadline-urilor impuse de marketingul filmului) și cred că vă luați cu mâinile de cap când auziți de filme bazate pe jocuri. “

Compliance-Bogdan de la Blogul cu filme renunta pret de un articol la filmele frantuzesti 😀 si scrie despre Compliance, film american al regizorului Craig Zobel: “Ca stil, Zobel se simte confortabil în spații închise: crează scene lungi de dialog, în care replicile sunt date și primite dens. Ce este remarcabil în filmul de față este opțiunea justă de a trata latura sexual-scandaloasă în discreția tehnicilor de filmare. Nuditatea este mascată de vreun raft, iar momentele care tind să fie incinse sunt întrerupte de scene scurte petrecute în afara biroului managerului. “

 (Jovi)

-Angela de la Anzhela Movies a alcatuit si publicat de Ziua Internationala a Holocaustului un Top 15 al filmelor dedicate Holocaustului – o lista cuprinzatoare, bine alcatuita, si frumos argumentata. Iata de exemplu ce scrie Angela despre ‘Pianistul’ lui Polanski, unul dintre filmele memorabile ale listei: ‘Adrien Brody si Thomas Kretschmann, sub indrumarea lui Roman Polanski. O alta poveste adevarata, o alta marturie a supravieturii pe timp de razboi, a degradarii si revelarii sentimentelor umane pe timp de criza. Bazat pe memoriile pianistului W. Szpillmann, “The Pianist” ni-l descopera pe polonezul cu origini evreiesti care este obligat sa duca o viata de fugar in timpul ocupatiei naziste. Martor al decaderii, despartit de familia sa si salvat in ultima clipa de la drumul cu trenurile mortii spre lagare, Szpillmann ajunge sa petreaca cativa ani ascuns in ruinele unui oras care pana atunci era normal. Ajutorul va veni de unde nu se astepta. Scenele cu pianistul care atinge in minte clapele instrumentului preferat si fugarul sleit de puteri (Adrien Bordy a slabit 14 kg pentru rol) sunt de-a dreptul covarsitoare…. ‘

django-unchained-poster04-Nu am ajuns inca sa vad filmul nou al lui Tarantino ‘Django dezlantuit’, asa incat colectionez intre timp cronici. Iat-o de pilda pe cea a lui Andrei Gorzo de la ‘Dilema Veche’: ‘Există şi ceva burlesc brooksian (chiar şi o asemănare trecătoare cu Blazing Saddles, parodia de western a lui Mel Brooks), dar şi mult vodevil de nivel înalt – intriga se bazează, ca şi cea din Inglourious Basterds, pe asumarea de către eroi a unor identităţi false şi pe blufatul necontenit, sub ameninţarea de a fi demascaţi de un caraghios, dar nu mai puţin redutabil proprietar de plantaţie (Leonardo DiCaprio), şi de servil-satanicul său majordom (Samuel L. Jackson). Nu lipsesc duelurile de vorbe meşteşugite (proprietarul de plantaţie se dă drept un dandy, iar partenerul lui Django, un vînător de recompense jucat de Christoph Waltz, este chiar unul adevărat) şi nici digresiunile conversaţionale în pop-cultura epocii (de la Siegfried şi Brunhilda la Dumas). Guignol-ul cărnii care literalmente explodează atunci cînd o pătrunde glonţul n-are de ce să surprindă, dar mica pantomimă teatrală executată de un personaj în momentul morţii are de ce – şi, în fine, există multe plăceri, chiar dacă Tarantino e simţitor mai leneş aici decît în Inglourious Basterds.’

-Si Mihai Fulger de la Observator Cultural scrie despre ‘Django …’ sub titlul ‘Sclavia, pretext pentru baia de sînge’: ‘Oricît de bine ne-am distra la Django dezlănţuit, nu putem trece peste “burţile” filmului (a cărui durată se apropie periculos de trei ore). De pildă, QT, excesiv ca de obicei, nu se prea îndură să-şi întrerupă cîntecele preferate (ce-i drept, soundtrack-ul e superb), aşa că asistăm la multe secvenţe de montaj lungi şi redundante. În plus, prima oră e de fapt o expoziţiune, căci intrăm propriu-zis în poveste de abia atunci cînd Django/Siegfried iniţiază operaţiunea de salvare a iubitei sale. O altă problemă este reprezentată tocmai de acest personaj feminin, Broomhilda Von Shaft (QT a afirmat la o întîlnire cu fanii că, în viziunea sa, cei doi sclavi eliberaţi ar putea fi stră-stră-stră-bunicii lui John Shaft, personajul principal dintr-o populară serie de producţii blaxploitation), care este prea schematizată (sora lui Calvin Candie nici nu merită amintită). Practic, în film Broomhilda apare, pînă la final, doar ca victimă a abuzurilor stăpînilor săi albi. Nu pot decît să regret complexitatea unor Shosanna Dreyfus (Mélanie Laurent) şi Bridget von Hammersmark (Diane Kruger) din Ticăloşi fără glorie. Nu în ultimul rînd, Tarantino, deşi este însufleţit şi satisfăcut de ideea de a ne prezenta un negru-ucigaş-de-albi, apelează, atunci cînd îşi construieşte personajele de culoare, la eternele stereotipii privindu-i pe afro-americani. Una peste alta, scenariul lui Django dezlănţuit mi se pare printre cele mai puţin izbutite ale lui QT, iar nominalizarea şi premierea sa (la Globurile de Aur şi la Oscaruri) mi se pare nejustificată. Altminteri, filmul e de văzut.’

Django-Unchained-Poster-Jackson-Pana la urma cel mai exact diagnostic imi pare a fi cel de la cinesseur: ‘Cei care îl suspectează pe Tarantino de mize înalte şi perorează în acest sens mi se pare că îşi pierd vremea. El nu îşi propune nici o clipă să atragă atenţia asupra unor teme sensibile precum rasismul, sclavia sau violenţa. Nu are astfel de ambiţii. Niciodată n-a avut, iar când este întrebat despre coeficientul de violenţă din filmele sale şi modul în care aceasta se răsfrânge asupra vieţii reale se stropşeşte (şi pe bună dreptate: sunt zeci de alte producţii croite deliberat să violenteze percepţiile!). Tarantino e un cineast ghidat strict de doctrina satisfacţiei proprii. În mâna lui, temele serioase devin pretexte. As good as any. Falşi prieteni pe care îi foloseşte să treacă puntea spre inima publicului. El vrea să fie adulat, apreciat, acceptat de lumea bună a filmului. ‘

-La liternet.ro Madalina Dumitrescu scrie despre ‘Anna Karenina’ in viziunea lui Joe Wright: ‘Deşi lipsită de emoţia unor trăiri conforme cu “sufletul rus”, pelicula este o experienţă vizuală şi auditivă deosebită. Cadrul baroc blochează însă emoţia, exprimarea sentimentelor. Ca şi opera lui Baz Luhrmann (Moulin Rouge!), filmul este un balet, un dans al sentimentelor coregrafiate pe muzica lui Dario Marianelli. Joe Wright a colaborat cu coregraful Sidi Larbi Cherkaoui. Dansul Annei cu Vronski amuţeşte mulţimea din jur. În acest flux graţios şi dinamic, regizorul oferă şi unele cadre mai intime cu Anna şi amantul ei. Astfel, a încercat să creeze o versiune de odă pentru iubire în toate formele ei: pasională, maternală şi fraternă.’

-Sub titlul ‘Gloanţele oarbe ale Comisarului Moldovan’ Angelo Mitchievici face in ‘Romania Literara’ o analiza necrutatoare a mostenirii cinematografice a lui Sergiu Nicolaescu: ‘Molohul cinematografic lăsat în urmă de Sergiu Nicolaescu are acelaşi orizont de semnificaţie cu molohul arhitectonic numit Casa Poporului. Primul îngroapă adevărata cinematografie, o sufocă triumfalist într-o grămadă de clişee propagandistice şi falsificări istorice, cel de-al doilea înghite câteva dintre cele mai vechi cartiere bucureştene, cu întreaga lor istorie culturală şi evident naţională. Ambele operaţiuni dobândesc sensul unei lobotomizări. Educaţia celor mai mulţi tineri a făcut-o în Epoca de Aur, ca şi acum, cinematograful, nu manualul de istorie, aşa că vulgatele vehiculate de pelicule au devenit litera de lege al unei “pături” sociale foarte largi, precar alfabetizate cultural. Putem spune că prin Sergiu Nicolaescu regimul a reuşit mai bine decât au făcut-o toţi activiştii săi la un loc, şi anume să cosmetizeze un morman de cadavre, o economie falimentară şi o politică antinaţională dusă de Partidul Comunist. Un om orchestră, adesea regizor, scenarist şi actor, Sergiu Nicolaescu rămâne autorul Epopeii Naţionale în perioada comunistă şi postdecembristă, cel mai prolific regizor, în cele din urmă un fenomen cultural. O analiză a operei sale cinematografice va trebui să devină şi o analiză de sistem, pe care regizorul l-a reprezentat la toate nivelurile. ‘

(Dan)

Contributori: Jovi, Dan

Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această săptămână:

Evrei de vanzare(2012)

Brazil(1985)

Silver Linings Playbook(2012)

Les Miserables(2012): un film, două păreri (aproape identice)

The Last Stand(2013)

Articole similare

Cărți pentru copii: Timeline. O călătorie prin istoria lumii, de Peter Goes

Jovi Ene

Charlie St. Cloud (2010)

Jovi Ene

Tower Heist (2011)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult