Prin blogosfera cinefila (18 – 24 iunie 2012)

-Un articol frumos, complet si foarte interesant pe Catchy despre motivele pentru care o iubim (inca) pe Audrey Hepburn: „Audrey Hepburn avea – şi are încă – o atracţie universală. Femeile vroiau să fie ca ea; bărbaţii vroiau să fie cu o femeie ca ea. Asta nu se întâmplă neapărat cu toate femeile frumoase. Era ceva în frumuseţea lui Audrey Hepburn copilăros şi fără să constituie o ameninţare pentru alte femei – spre deosebire, de exemplu, de frumuseţea mult mai matură şi declarat-erotică a unor embleme sexuale ca Marilyn Monroe – şi totuşi foarte seducătoare, chiar dezarmantă, pentru bărbaţi.„

–Bogdan de la Blogul cu filme continua incursiunea personala in lumea filmului francez. In aceasta saptamana, despre „Le souffle” (2001), regizat de Damien Odoul: „Cu ce este filmul ăsta deosebit? Ar fi, o dată, decizia de a filma totul în alb-negru. Spațiul de desfășurare este departe de imaginea idilică a satului francez de la care te-ai aștepta să fie surpins în culori vii, tocite în lumina puternică a soarelui. Odoul anihilează această frumusețe, candoare pe care o intuiești pe ecran, e adevărat, pentru a face loc lucrurilor care dor. Este vorba despre maturizarea unui adolescent, spiritual și sexual. În spațiul ăsta calm din fundal, fapte interioare, pe care un medic ți le-ar explica ca fiind normale, se desfășoară într-o notă înfricoșătoare. O poezie a urâtului își face loc pentru a ne spune că prezența umană este infectă până și în cele mai verzi și liniștite locuri. Sună a Bresson? Sună!”

(Jovi)

–Madalina Dumitrache a vazut si scrie la liternet.ro despre filmul W.E. regizat de Madonna, al carui subiect este una dintre cele mai faimoase povesti de dragoste din secolul 20: ‘Madonna nu dovedeşte, nici de data aceasta, fler în a-şi alege un subiect pe măsură şi nu se poate compara cu alte actriţe care au trecut cu succes în spatele camerelor de filmat (Barbra Streisand de exemplu a ştiut să-şi găsească un loc în filmul muzical şi în comedia romantică). Totuşi, producătorul Harvei Weinstein a avut încredere în ea, mai mult în „numele” ei, reducând totul la o chestiune de marketing când a dat undă verde acestui proiect al Madonnei. În genericul de final se află ceea ce filmul are mai bun: cântecul Masterpiece, frumoasa baladă recompensată cu un Glob de Aur. Din păcate, coloana sonoră nu a imprimat acestei pelicule anvergura unei capodopere. Neobosita Madonna a încercat să evite convenţiile din filmele biografice şi a introdus povestea „la dublu”. Influenţată, formal, de filmul In the Mood for Love al lui Wong Kar-wai, regina muzicii pop nu face dovada aceleiaşi inspiraţii ca a regizorului chinez.’

-Despre ‘Prometheus’ al lui Ridley Scott scrie Lucian de la ‘Marele Ecran’: ‘În ciuda tuturor problemelor, experienţa a meritat. Pînă acum am văzut vreo trei duzini de aşa-zise 3D-uri şi este, cred, al doilea care nu e o păcăleală, sub aspect pur tehnic. Aşadar, dacă nu te aştepţi să rezolve enigmele neelucidate ale umanităţii (sau măcar ale seriei Alien), poate fi amuzant (după standardele genului). Deşi înrudit ca structură narativă cu Alien (echipajul de terrani e decimat în dulcele stil clasic, şi aici mă gîndesc şi la îmbucătăţirea androidului), e cu totul altă specie. Comparaţia nu e neapărat în favoarea ultimului. Într-o discuţie cu Waka_x, camaradul nostru observa, pe bună dreptate, că nu există zone de întuneric în film. Totul e supraluminat, curăţel-spălăţel, aproape clinic. Ceea ce pentru un horror SF e cam bizar. Dacă păcătuieşte prin ceva, este tocmai această artificialitate. Faceţi o incizie înăuntrul lui Prometheus şi veţi găsi o inimă de android. Rece, ca personajul lui Charlize Theron.’

-La ‘cinesseur’ am avut parte de o saptamana Paul Sorentino. Pentru cei care nu au fost entuziasmati de alegere bloggerul scrie: ‘Ca acum, când, forţat de împrejurări, voi pune punct unei săptămâni tematice prin intermediul căreia m-am apropiat şi mai mult pe Sorrentino. Poate şi voi, poate nu. Oricum, nu cer scuze celor care s-au plictisit de lipsa de diversitate. Dacă au fost astfel de persoane, îmi permit să le aduc în memorie vorbele lui Nicolas Cage spuse celuilalt Nicolas Cage, în Adaptation, când aude că marea iubire a vieţii sale nu dăduse vreodată doi bani pe el: „Asta-i problema ei.”‘

(Dan)