Prin blogosfera cinefila Recomandat

Prin blogosfera cinefilă (13 – 19 februarie 2017)

-Adrian Georgescu continuă seria articolelor despre filmele de la Oscar cu ”Lion”, căruia îi spune chiar din titlu ”mașina de smuls lacrimi”: ”Din punct de vedere cinematografic, prima parte a filmului este puternică. Există o secvență, la începutul filmului, când copilul pierdut se trezește în tunelul din gara în care dormise, alături de alți copii ai străzii, un maț străbătut de o lumină leșioasă, urmăriți de oameni mari care vor să-i prindă. Mai apoi, Saroo traversează un pod către o piață, căutând un alt loc în care să doarmă. Cu piciorușele-i lipăind iute pe asfalt, copilul pare o viețuitoare neliniștită a beznei, un soi de gândac. Sunt cadre neliniștitoare, care te bântuie.”

-Un alt film de Oscar despre care s-a discutat mult săptămâna trecută a fost ”Moonlight”. Primul articol pe care l-am citit a fost cel de pe blogul Hagakure: ”Overall, filmu are niste momente de sclipire, in combinatie cu o muzica foarte buna, dar momentele astea bune in a doua jumatate devin destul de rasfirate, indeajuns de incat sa nu formeze neaparat o imagine de ansamblu sclipitoare. Daca filmul asta ar fi fost european si cu negri din Franta, ar fi fost un film european usor peste standard, in mare datorita calitatii imaginii. Dar americanilor le place mult sa se autofelicite cand sunt progresivi, asa ca toata presa de peste ocean a luat filmul asta ca a doua venire a lui Iisus negru. Meh. Filmul asta ar fi fost destul de maxim daca era facut cu o mana si viziune feroce, a la Hunger-u lui Steve McQueen care nu respira nici o secunda. Aici mana cam tremura, lungimile sunt incerte, asa ca daca nici regizorul nu e teribil de convins, io cum sa fiu?”

Tot despre Moonlight scrie și Iulian Fira pe blogul său: ”Exista un exces de stil si simbolism in Moonlight, o slefuire prea apasata a lungimii cadrelor, umbrelor si tacerilor, care ingreuneaza modul cum rezonezi cu filmul. Poate ca era singura solutie de a scapa de umbrele predecesorilor pe care i-am amintit mai sus sau poate ca asta e personalitatea artistica a cineastului. Timpul si creatii ulterioare vor clarifica aceasta dilema. I se cuvin, insa, laude pentru modul cum fresca sociala, drama familiala si incertitudinea sexuala se impletesc intr-un bildungsroman audio-vizual lipsit de concesii. Fiecare dintre teme a fost ilustrata mai pregnant altundeva, dar aici suntem martori la subtila lor interdependenta.”

-Lucrurile care mă bucură pe mine atunci când citesc anumiți bloggeri sau ziariști este că primesc recomandări bune sau aflu lucruri noi. Printre ele, se numără și multele informații despre filmele ”giallo”, așa cum reies ele din interviul lui Ionuț Mareș cu Cătălin Mesaru, găzduit de ZiarulMetropolis.ro: ”Marile teme sunt cele care pot fi găsite în varii cantități atât în materialele sursă, cât și în urmașii genului ăsta de cinema (slasher-ele, printre altele): sexualitate, paranoia, relațiile defectuoase cu autoritățile (mai ales scepticismul acestora), dorința de a ucide, de a nimici, dar și concupiscența în sine. Halucinațiile sunt iarăși un trop, dacă vrei să-l numim așa. Cea mai importantă temă, însă, cred că este cea legată de femeia descrisă ca un construct al delirului, al fățărniciei, al bolilor mintale, al excesului, al fashionismului și al vicleniei, dar și al puterii și senzualității și al puterii obținute prin senzualitate/sexualitate. E destul de fabulos cum, de fapt, femeia e la putere în genul ăsta de cinema, dar în același timp, personajele feminine, de obicei, sunt cele mai histrionice creaturi și-s tratate cel mai rău (exemplul esențial fiind splendidul studiu în paranoia și psihoză numit Una lucertola con la pelle di donna al lui Lucio Fulci).”

-Cristi Mărculescu face în sfârșit topul filmelor din 2016, începând cu locurile 44-22. Este un top de urmărit, de aici mă aprovizionez și eu de obicei cu filmele bune pe care le-am ratat sau nu am auzit de ele. Pe locul 44, Florence Foster Jennings: ”Frears calibrează inspirat umanitatea și ridicolul, mila și ipocrizia, ambiția și credulitatea pe care povestea le emană. Cu-o Meryl Streep în formă, cum n-a mai fost de prin 2006 (The Devil Wears Prada, dar mai relevant pentru rolul de aici ar fi A Prairie Home Companion), FFJ este o comedie umanistă și amară despre o femeie la 76 de ani, pe punctul de a-și vedea visul cu ochii. Și pe cât de absurd este visul, pe atât de glorios este curajul. „Unii s-ar putea să spună că nu știu să cânt, dar nimeni nu va spune că nu am cântat”, după cum a consemnat istoria anectodică. (mai mult)”

Articole similare

Înapoi în realitate: Dragoste la 17,50$, de Charles Bukowski

Jovi Ene

Prin blogosfera literara (20 – 26 ianuarie 2014)

Jovi Ene

Reîntoarcere în copilărie: Aleea Zorilor, de Andrei Crăciun

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult