El Reino (2018) – Jocuri de putere
Regie: Rodrigo Sorogoyen
Cu: Antonio de la Torre, Monica Lopez, Barbara Lennie, Luis Zahera, Francisco Reyes, Nacho Fresneda, Ana Wagener
Motto: „Aici nu se va schimba nimic, niciodată”
El Reino. 2018. Un film. Thriller. O mică bijuterie a genului. În engleză – „The Realm” („Tărâmul” sau „Regatul”, trimiţând cu gândul la o zonă fantastică, de basm, căci astfel e folosit acest termen în limba lui Shakespeare). O a doua varintă anglofonă ar fi „The Candidate”, aşa cum întâlnim pe IMDb. În română, „Jocuri de putere”. Toate titlurile sunt corecte, sunt valabile, sunt viabile şi stau în picioare în ceea ce priveşte acţiunea acestei noi pelicule semnate de regizorul spaniol Rodrigo Sorogoyen. Aşadar, un film care vorbeşte despre lumea de azi, de atunci, dintotdeauna, de pretutindeni, universal valabil în timp şi spaţiu. Şi nu mă bucură să fac aceste afirmaţii, căci El Reino vorbeşte cu nonşalanţă şi curaj despre iminenţa autodistrugerii celor care intră în labirintul de nepătruns şi de neînţeles (adesea) al politicii. Sună clişeic, dar astfel stau lucrurile cu oamenii acestui „tărâm” numit politică. Vorbim de persoane inteligente, cu ascuţite abilităţi de înşelăciune, cu o dorinţă avidă de putere care, de cele mai multe ori, nu realizează pericolele ce-i pândesc nemiloase după colţul primei evaziuni fiscale, după prima minciună spusă în scop electoral şi aşa mai departe – nu are rost să continui, mai ales că ştim cu toţii aceste mai mici sau mai mari tertipuri ce-i caracterizează pe toţi politicienii, inclusiv pe dragii noştri aleşi.
Întâmplarea face să fi urmărit El Reino în plină campanie electorală prezidenţială. Coincidenţă? Cred că nu. Pentru că orice se întâmplă, se întâmplă cu un scop. Valabil şi pentru viaţa noastră, de zi cu şi, dar şi pentru viaţa socio-politico-economică a unui stat, oricare ar fi el. Filmul lui Sorogoyen nu face altceva decât să reia tematici despre care se vorbeşte încă din Antichitate, trecând prin Shakespeare şi alţi scriitori ori filosofi de-a lungul istoriei: ambiţie, aviditate de putere, polis-ul şi interesele lui versus dorinţele personale ale unui individ. Construit ca labirintul lumii despre care vorbeşte, „Jocuri de putere” creează încă de la primele secvenţe o stare expectativă a unui pericol ce pândeşte, ceva fără nume, care riscă să sară şi cu sălbăticie să sfâşie pe toţi cei ce i se pun în cale. Astfel se întâmplă cu Manuel, personajul principal admirabil interpretat de Antonio de la Torre. Câtă forţă şi câtă emoţie emană acele cadre în prim-plan, din care poţi simţi aproape cu violenţă stările tensionate şi contradictorii prin care trece Manu, aşa cum îl numesc prietenii apropiaţi.
Cu adevărat pot spune că m-am simţit de parcă aş fi privit tragedia unui personaj dintr-o tragedie antică sau renascentistă, al cărei singur şi major hubris este că-şi doreşte dreptatea cu orice preţ, alegând să tragă după el, în cele mai întunecate colţuri ale iadului, pe toţi cei care au încercat să-l „înfunde” pentru ceva ce a fost pus să facă de chiar mai-marii săi. Aşa cum declară chiar el, răspunzând la întrebarea şefei partidului din care face parte, unica lui dorinţă în viaţă a fost să-i asigure un trai îndestulat familiei sale. Iată, aşadar, motivul pentru care a ales să meargă pe un drum diferit de cel corect. Iar momentul când totul este dezvăluit publicităţii, Manuel nu are alt rol decât de a fi ţapul ispăşitor spre a salva pielea tuturor celor de deasupra lui. În încercarea lui de a îndrepta lumea ce-l înconjoară, acest justiţiar modern apelează la o disperare periculoasă ce-i pune în pericol nu doar viaţa lui, dar şi pe cea a familiei sale. Sună ca un foarte bun thriller, într-adevăr. Ce e mai trist şi îngrijorător este că nu vorbim doar de un text foarte bine scris, ci de realităţi care se petrec mereu şi la tot pasul. Iar scenariul semnat de Isabel Pena şi Rodrigo Sorogoyen oglindeşte perfect această realitate tulburătoare.
Pentru că tot am menţionat faptul că ne află în plină campanie electorală pentru alegerea unui nou preşedinte, nu pot să nu sper că El Reino va fi văzut de măcar câţiva politicieni şi persoane de decizie de la noi, astfel încât să realizeze ce poate însemna să fii implicat mai mult sau mai puţin cu voie în afaceri murdare, în scandaluri ce poate că nu te privesc direct, ca om politic, dar care te pot trage într-un noroi mediatic şi juridic din care e posibil să nu te mai ridici niciodată. Pelicula din 2018 nu face altceva decât să pună oglinda în faţa unor evenimente de-a dreptul înfricoşătoare care au loc zi de zi în mediile din care fac parte conducătorii statelor lumii. Ar trebui, astfel, să tragă un semnal de alarmă vis-a-vis de dorinţa de putere pe care o au indivizii, în general. Căci odată intraţi în caruselul jocurilor de culise ale politicilor murdare, orizontul devine întunecat şi un accident banal, un derapaj al maşinii conduse pe o autostradă sau ceva asemănător poate pune capăt atât de rapid şi de simplu unei existenţe umane.
În plus, finalul absolut de excepţie este direct adresat tuturor celor care, de-a lungul carierelor lor ce ar fi trebuit dedicate binelui public şi alegătorilor, au deturnat fonduri, au furat, au îndrăznit să trădeze încrederea celor ce le-au dat votul. Aşadar, stimaţi aleşi, urmăriţi cu atenţie filmul lui Rodrigo Sorogoyen şi gândiţi-vă bine dacă puteţi trăi împăcaţi cu promisiunile făcute şi nerealizate şi dacă puteţi pune liniştiţi capul pe pernă în urma dezamăgirii pe care riscaţi să o produceţi în rândul alegătorilor, în cazul în care nu vă ridicaţi la aşteptările lor.
Filmul va fi din 8 noiembrie în cinematografele din România, distribuit de Transilvania Film.
Nota: 10/10
(Sursă fotografii: pagina de FB Transilvania Film, Ethic.es, Filmaffinity.com)