Gaslight (1944)
Regia: George Cukor
Distribuția: Charles Boyer, Ingrid Bergman, Joseph Cotten
Există remake-uri americane care sunt mult mai bune decât filmele originale. Nu sunt prea multe, dar ele există. ‘Gaslight’, filmat la Hollywood în 1944 de Georg Cukor, este unul dintre ele. Filmul reia, la patru ani distanță, intriga unui film britanic cu același nume, care la rândul său era o ecranizare a unei piese de teatru scrise de englezul Patrick Hamilton. O altă piesă a acestuia, ‘Rope’, avea să fie cu câțiva ani mai târziu, punctul de plecare al unui film celebru al lui Hitchcock. Dacă tot l-am menționat pe maestrul suspense-ului, ‘Gaslight’ este un film care face parte din același spațiu tematic care fusese abordat deja de el, un gen de filme în care bărbați cu intenții criminale (vizibile de la început aici) exercită o influență nefastă asupra femeilor cu care sunt în relație, încercând să le distrugă echilibrul psihologic până la a le face să se îndoiască de propria persoană și de sănătatea lor mintală. Piesa de teatru și filmele inspirate de ea au dat naștere unui nou termen care descrie în limba engleză acest gen de presiune psihologică – ‘gaslighting’. Hitchcock abordase deja tema în câteva filme, dar aici regia ii aparține lui Cukor, pe atunci regizor cu prestigiu deja, aflat în al doilea deceniu al unei cariere care s-a întins pe o jumătate de secol. Diferențele de stil sunt vizibile – la bine și la rău.
Ca în multe alte thrillere, majoritatea acțiunii se petrece într-o casă plină cu scări și cu mistere. Excepție fac scenele de introducere a personajelor principale care se petrec în însorita Italie și împrejurimile casei dintr-un cartier înstărit al Londrei victoriene, mai totdeauna învăluite de ceață. În casa aceasta se petrecuse cu zece ani în urmă o crimă rămasă ne-elucidată. Adolescenta Paula găsise cadavrul mătușii sale, o cântăreață celebră. Acum ea se întoarce aici împreună cu soțul Gregory, un muzician pe care-l întâlnise în Italia. Viața aparent comodă și fericită a cuplului și a celor două servitoare (bucătăreasa bătrână Elizabeth și tânăra cameristă Nancy) este curând tulburată de degradarea sănătății mintale a Paulei. Sunt însă neatentiile sau micile ei amnezii reale? Care este sursa oscilațiilor luminilor lămpilor de gaz și a pașilor misterioși de la etajul superior – nelocuit – al casei? Spectatorii vor începe curând să-și pună întrebări, la fel ca și un detectiv de la Scotland Yard care nu a încetat să caute adevărul despre crima comisă aici cu un deceniu în urmă.
George Cukor a creat câteva personaje feminine memorabile, printre ele și pe cel al Paulei Alquits din acest film. Tânăra femeie, care suferise o traumă în adolescență când descoperise cadavrul mătușii asasinate, tânjește după dragoste și înțelegere, și crede că le-a găsit în persoana lui Gregory. Era un rol potrivit ca o mănușă în acea vreme pentru Ingrid Bergman. Problema este că regizorul Cukor era îndrăgostit de stilul teatral al rostirii replicilor pe marele ecran. Pe cât este de potrivită ca fizic și ca expresii Ingrid Bergman pentru rol, pe atât de desuet și artificial sună astăzi felul în care-și declamă textul. Probabil însă că pentru spectatorii și criticii vremii stilul acesta era adecvat, căci actrița a câștigat cu acest rol primul dintre cele trei premii Oscar ale carierei ei. Nu sunt un mare fan al lui Charles Boyer, dar mi s-a părut și el potrivit, inspirat și curajos în a interpreta un rol negativ. Cea mai proaspătă și mai interesantă este Angela Lansbury, care debuta la 19 ani în acest film, cu exact 40 de ani înainte de a deveni Jessica Fletcher din ‘Murder, She Wrote’. Vizionat astăzi, filmul dă mai mult impresia de teatru filmat, dar totuși câteva elemente de decor și recuzite accentuează tensiunea și ni-l amintesc pe George Cukor, marele regizor: pahare de lapte în dialog parcă cu Hitchcock sau lămpile, cu luminile diminuate, care reprezintă simbolul fricii dar și cheia misterului. De văzut sau de revăzut.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
