„Uimitoarea Grace Adams”, de Fran Littlewood
Editura Trei, Colecția Fiction Connection, București, 2023
Traducător: Camelia Ghioc
Uneori, o femeie nu se frânge într-un moment spectaculos, pe care toți să-l poată vedea și înțelege. De cele mai multe ori, se rupe încet, în tăcere, din prea multă grijă, din prea multă oboseală, din prea multe lucruri duse singură, fără să mai aibă unde să-și lase durerea. „Uimitoarea Grace Adams” este una dintre acele cărți care, sub aparența unui haos aproape comic, ascund o tristețe foarte recognoscibilă. Nu e doar povestea unei zile proaste, ci a unei femei care a ajuns atât de obosită de viață, încât fiecare lucru mărunt pare să doară mai tare decât ar trebui.
Grace Adams mi s-a părut de la început mai mult decât un personaj excentric sau o femeie aflată în derivă. Mi s-a părut o femeie care a iubit mult, a dus mult și care, la un moment dat, nu a mai știut cum să rămână întreagă. O întâlnim într-o zi tensionată, blocată în trafic, întârziată, copleșită, cu un tort pentru fiica ei și cu un singur scop: să ajungă la timp pentru ziua acesteia. Dar, pe măsură ce povestea înaintează, îți dai seama că drumul ei prin Londra nu este doar unul fizic, ci și o coborâre prin tot ceea ce a pierdut, prin toate neînțelegerile care s-au adunat între ea și cei pe care îi iubește cel mai mult.
Ce m-a atins cel mai tare la acest roman a fost felul în care lasă să se vadă, printre scene agitate și întâmplări uneori absurde, suferința unei femei care nu mai reușește să fie „ușor de iubit”. Grace nu este calmă, nu este perfectă, nu este elegantă în prăbușirea ei, iar asta o face cu atât mai umană. Sunt femei care știu să-și poarte durerea în tăcere și sunt femei care ajung să o arate în izbucniri, în nervi, în gesturi pe care ceilalți le judecă repede. Mi s-a părut că romanul surprinde foarte bine această nedreptate: cât de ușor este să numești o femeie „prea mult”, fără să te întrebi cât a dus până să ajungă așa.
Și relația cu Lotte, fiica ei, are ceva sfâșietor. Dincolo de tensiune, de distanță și de toate lucrurile nespuse dintre ele, se simte iubirea aceea stângace, rănită, care nu a dispărut, dar care nu mai știe cum să ajungă la celălalt. Ben, soțul, nu este nici el desenat simplist, iar tocmai asta face ca întreaga poveste să doară mai sincer: nimeni nu pare pe deplin monstruos, dar nici suficient de prezent pentru a opri destrămarea. Fiecare trăiește propria durere, iar din această singurătate paralelă se nasc rupturile cele mai mari. Romanul vorbește foarte bine despre familiile în care nu lipsa iubirii distruge totul, ci incapacitatea de a o mai arăta la timp.
Mi-a plăcut și faptul că romanul atinge teme foarte actuale fără să pară demonstrativ. E despre epuizarea femeii adulte, despre schimbările prin care trece corpul, despre doliu, despre maternitate, despre presiunea de a rămâne funcțională și blândă chiar și atunci când în tine se prăbușește ceva. În Grace există multă furie, dar și multă tristețe. Și cred că tocmai această combinație o face atât de credibilă. Nu am simțit că citesc despre o femeie „dificilă”, ci despre o femeie care a ajuns la marginea propriei puteri și care, în loc să fie ținută, este tot mai des privită cu iritare sau neînțelegere.
„Uimitoarea Grace Adams” este, pentru mine, o carte despre felul în care o femeie poate deveni invizibilă exact în clipa în care are cel mai mare nevoie să fie văzută. M-a emoționat prin vulnerabilitatea ei, prin imperfecțiunea ei, prin felul în care amestecă umorul cu o durere foarte reală. Nu este un roman delicat în sensul clasic, dar este unul tandru în profunzime. Și cred că rămâne cu tine tocmai pentru că nu spune povestea unei femei admirabile fiindcă rezistă impecabil, ci a uneia care obosește, se clatină, greșește, izbucnește și totuși continuă să iubească. Iar uneori, exact acest tip de personaj pare cel mai adevărat.
