Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

mircea-pricajanLiteratura română produce în continuare romane foarte bune, dar care trebuie promovate pentru a ajunge și la cititorii obișnuiți numai cu traduceri. Unul dintre cei care se ocupă, de altfel, cu aceste traduceri este Mircea Pricăjan, care a scos de curând, la Editura Polirom, un roman foarte fain, cu incursiuni triste, dar optimiste în viața de cuplu, așa cum este ea după apariția unui copil. E vorba despre ”Calitatea luminii”, despre care am scris zilele trecute, iar acum, continuând incursiunea în lumea romanului, i-am pus câteva întrebări autorului, care a avut amabilitatea să ne răspundă.

-”Calitatea luminii” mi s-a părut o carte extrem de personală. Desigur, e vorba și de imaginația autorului, și de imaginația cititorului, dar cât din această carte este realitate și cât este ficțiune?

Multă, prea multă vreme am fost convins că menirea mea ca scriitor este să urmez școala personajelor excepționale în situații excepționale, cum se spunea la cursurile de literatură. Și-ntrucât am consumat încă de timpuriu literatură de un anumit tip, multă, prea multă vreme am considerat că preceptul ăsta nu se poate concretiza decât prin introducerea în ecuație a elementului fantastic. Așa se face că bună parte din tot ce am scris începând cu 1997, să zicem, și ajungând până prin 2013 (nu te speria de intervalul ăsta, în el sunt cuprinși zece ani împrumutați de tânărul scriitor tot mai… maturului traducător) a fost proză cu teme șocante.

Fantazări care mai de care mai incredibile, detașate de mine și tocmai de aceea străine, născute fără șansă la viață. Fără-ndoială asta era extensia teribilismului propriu culturii rock din care făceam parte, mai ales în România abia ieșită din comunism. Mi-a luat ceva timp până să-mi dau seama că ficțiunea și realitatea ar face bine să-și dea mâna cât mai des, dacă e ca vlăstarul lor să nu ajungă direct în arena unui circ. Iar când s-a întâmplat asta, când am renunțat la ambiția de a scrie într-un anumit fel și mi-am dat voie să scriu așa cum va dicta vocea din cap, am fost surprins să descopăr o foame uriașă, a fost ca o dezlegare după un foarte lung post autoimpus. Și au ieșit la iveală o mulțime de subiecte… normale. Am scris în ultimii ani foarte multă proză scurtă, povestiri și nuvele, am scris pe caiete, cu pixul și stiloul, am scris pe calculator și am scris foarte mult direct pe telefon, noaptea târziu și te miri pe unde, când aveam de omorât vremea, am scris din pură plăcere a descoperirii, fără dorința de a publica neapărat acele texte. Am scris fără constrângeri și-n mod evident prozele rezultate, inclusiv romanul acesta, sunt foarte personale. Cât autobiografic este în „Calitatea luminii” mi-este greu să spun, la întrebarea aceasta ar putea răspunde mai exact soția mea, e nevoie de o perspectivă deopotrivă exterioară și interioară pentru asta – mă tem că eu, scriind, am rămas prizonierul unui interior orânduit în așa fel încât realul să transforme ficționalul într-un cât mai verosimil real, și perspectiva s-a viciat definitiv. În cele din urmă, presupun că genul acesta de roman nu poate fi decât 100% real, inclusiv atunci când nu descrie neapărat realitatea trăită de autor – altfel miza e ratată.

-Mare parte din roman descoperim doar perspectiva tatălui asupra apariției copilului. Cu toate acestea, deși un pic marginală, nici cea a femeii nu lipsește. Dacă în locul tatălui a fost ușor să te pui, cum a fost să scrii din perspectiva Carminei?

Perspectiva Carminei este esențială pentru înțelegerea situației descrise în roman. Scriind, nu mi-am dat seama cât de importantă este, știam doar că e necesară. Abia la a doua citire am descoperit cât de fin s-au împletit totuși firele/firile celor doi protagoniști (plăcerile și fricile lor, majoritatea nemărturisite în cuplu!) și am înțeles unde sunt accentele care merită puse spre finalul cărții. N-am simțit ca pe o provocare scrierea pasajelor dedicate mamei și mă bucur că majoritatea cititoarelor de până acum au simțit că trăirile Carminei sunt autentic descrise. Acum, privind mai atent (și mai detașat), sunt încredințat că nici nu se putea „Calitatea luminii” fără acele capitole. În puzzel-ul care e povestea aceasta, absența acelor piese ar fi ieșit imediat în evidență.

-Dar, indiferent de perspectivă, pare că apariția copilului duce la disoluția cuplului. Doar cei puternici rezistă odată cu această schimbare? Pare că divorțul a devenit regula în familiile moderne.

E adevărat ce spui. Abandonul în fața unei noi îndatoriri e calea cea mai ușoară și asta spune ceva despre imaturitatea unei generații, despre debusolarea ei – iar generația noastră numai bine ghidată nu putem spune că a fost. M-a preocupat mult ideea disoluției cuplului modern și poate tocmai de aceea am vrut să vin cu acest tip de abordare. Antim și Carmina, trecuți deja de prima tinerețe, împliniți cât de cât profesional, oricum destul cât ziua de mâine să nu fie o grijă majoră, ajung la un moment de cotitură și sunt amândoi luați prin surprindere, încep să se întrebe despre viitorul lor și instinctul ori poate acea pornire atavică a speciei noastre care o face să se perpetueze îi împinge către soluția transformării cuplului în familie. Primele luni, prinși cu noile atribuțiuni și răpuși de oboseală, trec ca prin vis, însă acum, când copilul are deja opt luni (momentul prezentat în roman), este exact timpul răgazului contemplativ. M-a interesat să prezint felul în care cei doi ajung, independent, la aceeași concluzie: Carmina, mamă fiind, mai ușor, iar Antim, după zvârcoliri lăuntrice, hotărând că asta este singura cale onorabilă și omenească. Nu știu câtă putere denotă hotărârea lui, cred însă că este dovada convingerii că orice lucru bun poate rămâne bun atâta timp cât nu-l lași să se strice.

-Privind totul personal, am descoperit că nașterea unui copil schimbă total percepția asupra lumii în cazul mamelor, în vreme că tații doresc ca totul să fie ca înainte. Este acest lucru misoginism sau doar realitate?

Ne-am învățat în ultima vreme, în mod eronat, să suprapunem ideea de realitate peste tot ce contravine bunului simț. Asta pornind de la preconcepția că omul este funciarmente robul instinctului. Nimeni nu e meschin, este doar om, să nu ne mai fandosim atât. Nimeni nu e bășcălios, ci spune doar adevărul verde-n față. Un bărbat nu e misogin, e pur și simplu bărbat. Nu privesc cu ochi buni școala asta a realismului animalic. Cred că datoria oricărui om este să se educe și să își înfrâneze orice pornire inumană, dacă ea există undeva dincolo de suprafață. În această idee, tații care văd apariția unui copil ca pe o șansă nesperată de evadare în propria masculinitate dezlănțuită, considerând că acum mama și-a primit cadoul mult râvnit, cred că fac parte tocmai din tabăra celor certați cu buna cuviință și dovedesc, în cele din urmă, o lipsă de maturitate mascată sub forma nostalgiei după ceea ce au pierdut.

calitatea-luminii-Așa cum am observat, cititorii (și criticii de până acum) consideră romanul foarte bun, dar se împart cu privire la trăsătura generală a acestuia: unii că este un roman trist, fără prea multe speranțe, iar alții că este optimist, toată povestea despre nefericirea unor momente ale vieții sunt de fapt un tratament spre viitoarea fericire. Tu cum îl consideri? Au ambele părți dreptate?

Dacă nu mi-aș dori un lucru atunci când cineva ar termina de citit romanul, acela ar fi să rămână cu impresia că a terminat o poveste tristă. Nu, fără doar și poate, „Calitatea luminii” este un roman al speranței, al încrederii; al transformării, e adevărat, dar și al dorinței de a pune osul pentru reușita acestei transformări. Sigur că mare parte din materia epică discută greutățile pe care cei doi protagoniști le au de îndurat, sigur că sunt acolo episoade poate sufocante, sunt angoase și sunt neîmpliniri – sunt totuși și irizații ale unui soare ce tocmai a răsărit, este acel moment de incertitudine când nu-ți dai bine seama ce sunt siluetele din depărtare, te străduiești să le deslușești forma și poți doar să speri că, odată cu împlinirea luminii, vei avea înaintea ochilor un spectacol grandios.

-Cât de mult te influențează la scris marii autori ai literaturii universale pe care i-ai tradus de-a lungul timpului?

Vorbim despre o influență inconștientă. Orice vecinătate lasă o urmă, iar când traduci un autor (chiar cu mai multe cărți) ești cât poate fi cineva mai aproape de scrisul altuia. Îți însușești fără să vrei diferite trucuri, cele mai multe de structură și articulare a narațiunii. Furi meserie. Deprinzi ușurința de a crea ceva în interstițiile a ceea ce pui, în fapt, pe pagină. Nu cred că scrisul creativ se poate învăța la școală, cred în schimb că te poți învăța singur să îl practici, culmea, practicându-l. Imitând, la început, apoi recunoscând imitația și conștientizându-ți atuurile. Traducerea literată te poate ajuta să observi mai bine toate acestea. Sigur, asta dacă găsești puterea să mai și scrii printre atâtea cuvinte de împrumut. (Iar eu n-am prea găsit-o…)

-Ce părere ai despre ecranizări? Consideri că romanul ”Calitatea luminii” s-ar potrivi în minimalismul asumat de Noul Val românesc?

Nu m-am gândit la asta până acum. De potrivit pare că s-ar potrivi, da. Nu-mi dau seama, însă, cât material cinematografic este în roman, nu am ochi de regizor. Pot spune doar că-mi plac filmele a căror acțiune se desfășoară în pădure, în munți – iar sub acest aspect „Calitatea luminii” ar oferi cu siguranță multe cadre memorabile. În rest, da, da, să vină ecranizarea cât mai repede! 🙂 În vremurile pe care le trăim, nimic nu validează o carte în fața publicului mai tare transpunerea ei pe celuloid.

-Știu că ești redactor la revista Familia, că locuiești la Oradea, aflată așa de departe, ca distanță, de centrul cultural numit București. Cum se vede literatura română contemporană din Bihor?

Cred că se vede la fel de bine cum s-ar vedea din orice colț al lumii. Măcar asta ne-a adus tehnologia modernă, dacă nu și alte beneficii… Deși distanțele terestre, mai ales când lipsesc autostrăzile, sunt anacronic de lungi, Oradea e mai aproape de București decât pare. Singurul neajuns e lipsa timpului. Singurul, marele neajuns. Accelerarea timpului e strivitoare, o simt ca pe o forță ucigătoare și nu visez la alt paradis decât acela al lentorii traiului patriarhal, când o zi să țină cât o vară californiană… Altminteri, îmi priește calmul Oradiei, nu trăiesc cu dorința de a mă scufunda în vânzoleala obositoare a capitalei. Abia atunci aș simți că mi se înjumătățește viața – cu toate oportunitățile care sunt convins că mi s-ar oferi la pachet cu titlul de bucureștean.

-Enumerând preocupările tale – traducător, romancier, redactor de revistă culturală – pare că ești printre puținele excepții ale scriitorilor români care trăiesc din scris. Se poate trăi din scris în România?

Se poate trăi. Cu rigoare și abnegație, se poate trăi. Nu e deloc ușor, nu e vreun mare huzur, e însă/încă o posibilitate. Boema iese din discuție, desigur.

În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrii, unde scrii, ai superstiţii în legătură cu scrisul?

Încerc să nu am. Pe termen lung. Cu toate astea, am descoperit cu timpul că 1) îmi vine greu să scriu literatură la laptop, acesta e un aparat pe care îl asociez prea tare cu munca, așa că el cere de la mine eficiență, simt că mă privește mustrător când întârzii să tastez o frază până la capăt, așteptând să-mi vină cuvântul sau formularea potrivită; 2) îmi place să scriu de mână, de fapt 90% din romanul „Calitatea luminii” a fost scris într-un caiet Moleskine format A4, pe care mi-l pregăteam de cu seară pe masa din bucătărie, alături de ceașca de cafea, și în care scriam dimineață de dimineață câte o oră, uneori un singur paragraf, alteori chiar și câte trei pagini; 3) am scris multe proze scurte pe telefon, cred că s-au adunat deja cât pentru vreo două volume serioase, telefonul îmi permite să scriu noaptea, după ce toți ai casei adorm sau când mă trezesc și descopăr că mi-a „sărit” somnul de tot, am scris cel mai mult pe un Nokia cu Windows 8.1, iar acum folosesc o aplicație Android isteață, se numește JotterPad și m-a ajutat să compun până acum primele capitole dintr-un viitor roman. Nu le-aș numi neapărat tabieturi, toate acestea țin mai mult de logistica scrisului, sunt stimulente care, la nevoie, mă pot face să mă urnesc din loc. După ce am demarat, însă, aș putea continua în aproape orice condiții. Dacă n-aș avea de ales, chiar și pe calculator.

Mulţumim,

Jovi – Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin. Fotografia autorului este de pe pagina de Facebook Librăria Humanitas Brașov)

Îmi place să citesc, pe scurt. Altfel, sunt Project Manager al acestui blog colectiv cultural, unde pasiunea mea pentru cărți și filme se materializează în formă scrisă. Nu am pretenții să știu totul despre această lume, iar pasiunea rămâne pasiune. În rest, vă pot scrie și despre bere, și despre Grecia, despre călătorii sau despre familie. Dar azi n-am chef :)


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium