Articol semnat de Serenela Ghiţeanu
Vine o vreme când deşi nu mai avem suflete pufoase şi naivitãţi prin minte, avem în continuare nevoie de a admira. Pentru cã nici mãcar cãlugãrii nu ajung la perfecţiune spiritualã şi, pânã la moarte, cautã şi ei figuri mai luminoase decât propriile lor figuri, ca sã-i însoţeascã şi sã-i inspire.
Pe cine mai vezi, astãzi, demn de a fi admirat? Cine mai are caracter, dovedit, nu mimat?
Nu ştiu alţii cum sunt dar eu am pãstrat în ultimii 30 de ani doar douã nume de personalitãţi publice pe care le admir -şi aş putea spune cã mai mult acum decât atunci când am luat cunoştinţã de ele. E vorba despre douã doamne: Doina Cornea şi Ana Blandiana. (Restul s-au pierdut, toţi, un al treilea nume s-a adãugat: Herta Müller).
Îmi spune cineva cã anul acesta, pe 25 martie, Ana Blandiana împlineşte 75 de ani. Caut şi gãsesc cã e adevãrat. Nu îmi venise sã cred, am vãzut-o ultima datã acum vreo 2 ani, într-o librãrie, vorbind despre ultima sa carte, cu emoţiile unei scriitoare debutante. Emana bucurie şi vitalitate. Era frumoasã. Exprima bunãtate şi inteligenţã echilibratã .
Am luat cuvântul şi, pentru cã în public erau mulţi elevi de liceu, le-am spus ce nu li se spusese pânã atunci: cã avem în faţa noastrã un adevãrat model cultural şi civic. Şi le-am vorbit despre textele ei de dinainte de 89, care circulau pe foi albãstrite de la coala de indigo, pentru cã astfel erau multiplicate, despre poezia “Totul”, despre tabletele din “România literarã”, despre multiplele interziceri de semnãturã, despre balconul de la Universitate, din primãvara lui 1990, despre Alianţa Civicã din anii 90, când şi-a lãsat deoparte masa de scris, ani în şir, pentru a cutreiera ţara ca sã-i înveţe pe cât mai mulţi oameni ce e mai bine pentru ei în politicã, le-am vorbit apoi despre Memorialul de la Sighet, singurul muzeu împotriva uitãrii trecutului recent, pe care l-a clãdit alãturi de regretatul ei soţ, scriitorul Romulus Rusan. Şi apoi mi-am dat seama cã nu am vorbit despre poezia ei şi am luat-o de la capãt. În faţa Anei Blandiana nu poţi fi decât admirativ dacã eşti de bunã-credinţã.
I s-au propus, dupã alegerile din 1997, funcţii importante, dar le-a refuzat pe toate. Ar fi putut huzuri de la o sinecurã la alta, dar nu a fãcut niciun pas lateral de la drumul drept. Cum e posibil aşa ceva? Mã mir şi eu dar o spun cu fermitate: e posibil. LA MULŢI ANI, DOAMNĂ ANA BLANDIANA!
Ana Blandiana:
”Poate cã trãsãtura mea cea mai determinantã – calitate aproape irealã şi, cu siguranţã, defect vinovat de multe -a fost de-a lungul întregii vieţi oroarea faţã de putere…O oroare în care se amestecau dispreţul şi dezgustul, repulsia şi chiar ura…dar niciodatã frica. Lipsa fricii…rãpea orice mãreţie, în ochii mei, noţiunii de putere, înconjuratã pentru cei mai mulţi de o complicatã misticã, şi nu rãmânea decât o realitate dezgustãtoare şi revoltãtoare, vulgarã şi profitoare, urâtã şi otrãvitoare, chiar radioactivã …dar, pentru cã odatã cu acest sentiment nu mi se dãduse şi indiferenţa, mi-am pierdut viaţa încercând sã schimb esenţa puterii fãrã sã o ating.” (Fals tratat de manipulare, 2013)
“Mi-e dor de lucrurile pe care
Nu am cum sã le bãnuiesc
Despre care ştiu doar cã se vor petrece
Când n-o sã mai fiu,
Misterioase fiinţe
Ce mã vor urma
Înrudindu-mã cu miracole
Pe care nu le bãnuiesc,
Urmaşi pierduţi ca şi mine în lume,
Legaţi de mine,
Existând pentru cã eu am existat cândva
Legatã la rândul meu,
Ca printr-o tulpinã subţire de sânge,
De cine ştie cine
Rãstignit pe soarele de andezit
Mai vechi cu douã milenii.
Mi-e dor şi mi-e groazã
De tot ce am fost sau voi fi
Fãrã sã fiu întrebatã,
O tulbure nostalgie
Dupã un viitor
De care voi fi fericitã sã scap.”(“Consecinţe”, vol. Refluxul sensurilor, 2004)