Interviu Recomandat

Mihail Vakulovski – interviu în exclusivitate pentru Filme-cărți.ro

Vakulovski1La finalul anului trecut, am primit și citit de la Editura Casa de Pariuri Literare două cărți semnate de Mihail Vakulovski – ”Riduri” și ”Biblidioteca”. Cărțile mi-au plăcut, voi scrie despre ele în perioada următoare, dar până atunci ne-am gândit la un interviu cu autorul acestora. Mihail Vakulovski a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor noastre si îi mulțumim din nou pe această cale.

În „Biblidioteca”, totul pare real. Pentru o persoană care a locuit sau locuiește în Brașov, care a fost student acolo, străzile sunt aceleași, Răcădău este cartierul de peste deal, iar sălile de lectură și liftul bibliotecii sunt descrise identic cu realitatea. Dar cât este realitate, cât este ficțiune în „Biblidioteca”?

Mă bucur că vi se pare reală povestea din „Biblidioteca”, pentru că asta a şi fost intenţia mea – să fie cît mai credibilă, de aceea am şi scris sub titul cărţii „istorie”, nu „roman”. Da, realul & existenţialul m-au ajutat mult la scrierea acestei cărţi, dar pînă la urmă… tot un roman e.

Evenimentele din 2005 au trecut, suntem la granița dintre anii 2013-2014. Locuiți, creați tot în Brașov, se pare că a devenit a doua dvs. casă. Așa este, v-ați împăcat cu orașul pe care, în romanul „Biblidioteca” îl descriați astfel: „Trebuie să merg repede, să intru în ploaie, să mă mai și ud, să mai și pierd, de la o vreme – de când m-am mutat la Brașov, orașul care mi-a adus cele mai mari dezamăgiri, deși aici am stat cel mai puțin. Dar și o mare bucurie, care mă țintuiește pe loc și de care n-am de gând să fug.”?

Asta spunea naratorul homodiegetic al romanului, iar părerile personajului principal nu coincid mereu cu părerile scriitorului.

Cît despre relaţia mea cu Braşovul – e vie, ne-am mai cunoscut între timp; după perioada în care are loc naraţiunea romanului „Biblidioteca” am lucrat 7 ani la o revistă de timp liber, aşa că a trebuit să intru – des şi direct – în contact cu viaţa de zi şi de noapte a oraşului. În acest timp am adunat destul material pentru o nouă trilogie, pe care, însă, nu cred c-am s-o mai scriu (dar poate că voi scoate din acele trăiri un roman sau vreo carte de povestiri).

Apoi, fac de cîţiva ani CenaKLUb TIUK la clubul rock de sub Tîmpa, Rockstadt. Cenaclul-club al Revistei Tiuk!, prima revistă web de cultură, înfiinţată tot la Braşov, împreună cu cîţiva prieteni.

Am şi alte scrieri „braşovene”. Pe lîngă multe existeme (de la „Răcădău-Răcădău” la volumul „Carmine”, din care am publicat cîteva poezii în „Riduri”, pentru o „linie de subiect”), am şi alte texte legate de Braşov (chiar şi-n „Tovarăşi de cameră” Braşovul îşi are rolul său). De exemplu, acţiunea piesei de teatru „nEUROCHIRURGIE”, editată în 2010 la editura Vinea, are loc în secţia de neurochirurgie de la Spitalul Judeţean Braşov. O carte la care ţin foarte mult, pe care ar trebui s-o reeditez, pentru că n-a circulat aproape deloc şi, tocmai pentru că ţin atîta la ea, am ţinut-o şi eu… aproape secretă, ca să fie… mai doar a mea (mi se mai întîmplă asta cu cărţile de poezie, nu şi cu proza, pe care o vreau publicată… imediat).

Şi ca să glumesc puţin – am fost printre primii invitaţi la emisiunea „Vocile Braşovului”…

photo.phpPe lângă povestea aventurii eroului principal la Biblioteca Județeană George Barițiu, ați integrat în romanul dvs. și pasaje din presa vremii, dar și mesaje primite/trimise pe mail. Cum v-a venit această idee, care a fost motivul acestei integrări și de ce ați considerat că aduce un plus romanului? Ați purtat discuții cu cei ce v-au transmis mesajele (unii dintre ei, personalități culturale) pentru a căpăta acceptul lor pentru folosirea unor mesaje personale?

Da, romanul are mai multe planuri, inclusiv în prima linie de subiect, care se petrece – live – în bibliotecă. Am văzut biblioteca judeţeană metonimic, pentru că înlocuia întregul, adică oraşul, care poate înlocui judeţul, care poate reprezenta societatea/ţara. Ca şi cititori vedem doar un nivel al bibliotecii, iar ca bibliotecar vezi altfel instituţia. În primul rînd vezi ce văd şi cititorii-vizitatori, adică sălile de lectură şi locurile pe care le poate vedea oricine intră într-o instituţie publică. Aici e linia de subiect în care bibliotecarul vede cititorii despre care se citează pe coperta a 4-a şi muncitorii din bibliotecă (şi aici avem toate tipurile de oameni!):

„Au început să curgă cititorii, sînt prezenţi şi Sandra Brown, şi varianta braşoveană a lui Zenga în costum, în adidaşi şi cu şapcă, şi bătrîna care comandă numai cărţi foarte vechi, şi grupurile de tineri rockeri şi hip-hop-işti, şi grupurile de studenţi şi studente, şi profu’ zen, care a intrat vorbind la telefon, apar şi cîteva colege care vor să le împrumut cărţi de la sala de lectură, şi femeia de la xerox, veselă şi haioasă, nu lipsesc nici cei doi tineri iubiţi care învaţă arta fututului la bibliotecă, comandînd cînd cărţi cu poziţii yoga, cînd Kamasutra, cînd „Cum să ajungeţi mai uşor la orgasm” şi „O cale sigură de a-ţi satisface partenerul”, chestii din astea, comandă amîndoi, amîndoi vin după carte, pleacă şi vin împreună. Îi duc femeii mai în vîrstă cele trei cărţi comandate, un atlas al Bucureştiului interbelic de vreo 5 kg, celelalte două, o carte de bucate în franceză şi un dicţionar explicativ în germană, avînd tot vreo 5 kg, cel puţin. Se bucură, deschide atlasul şi începe să-şi amintească ceva din tinereţea ei vorbind, tare, în franceză, apoi trece brusc la germană. Mă ajung cîteva gagici care mă roagă să le schimb locurile, vine profesorul zen, îi sună telefonul din buzunarul de la piept, se întoarce, dispare pe coridor, femeia de la xerox discută c-un moş care se scarpină în cur (nu cred că femeia vede asta, ea fiind într-un butic vizavi de mine).

– Da, domnule, vă trag, vă trag totul la xerox, vă fac cîte copii doriţi, numai bani să aveţi.

– Nu e o problemă cu banii, doamnă, numai să-mi trageţi.

– Vă trag, vă trag, – zice doamna de la xerox, făcîndu-mi cu ochiul. – Hai, am să vin să mă uit peste ziarele de la mine din Suceava, ai să mă laşi oleacă?

– Cum să nu, evident.

– Bine, mulţumesc”.

Apoi e o linie de subiect în care noul venit îşi cunoaşte colegii, ceea ce-l ajută să descopere locurile de care cititorii nu prea au habar – subsolul (undergroundul, cum ar veni) şi „krîşa”, cum ar zice ruşii, adică birourile şefilor unde nu prea ai ocazia să ajungi şi nici nu-ţi prea doreşti să ajungi pe-acolo. E exact ca-n viaţă, de altfel. Hai, personajul, vine dimineaţa la serviciu şi scapă doar seara, unica evadare din locul acesta închis fiind prietenii cu care comunică prin intermediul telefonului mobil şi prin e-mailuri şi realitatea la care ajunge doar cînd citeşte presa vremii. Relaţia cu prietenii îi descoperă calităţile umane, iar presa mă ajută pentru atmosferă şi pentru a fixa locul şi timpul acţiunii. Dacă nu ar exista aceste două planuri, „Biblidioteca” ar fi fost proză scurtă sau nuvelă, nu roman.

Cum este experiența într-o bibliotecă? Chiar dacă aventura lui Hai a durat puțin, câteva amintiri pozitive/negative rămân. Un cititor adevărat devenit bibliotecar își poate găsi acolo adevărata „menire”?

Hai a avut o aventură scurtă ca bibliotecar, cam cît am lucrat şi eu la Biblioteca Judeţeană din Braşov. Biblioteca nu e pentru toţi bibliotecarii la fel, fireşte, fiecare cu trăirile şi amintirile lui. Dacă citiţi „Biblidioteca” – vedeţi pas cu pas experienţa posibilă a unui bibliotecar, dar îi puteţi observa şi pe ceilalţi bibliotecari, dacă vă interesează, căci sunt mai multe portrete de bibliotecari acolo, cred că destul de clar conturate. Hai că mai bine caut nişte fragmente sugestive, care-o să ilustreze mai exact decît orice descriere critică:

„Năvălesc bibliotecarele. Prima intră Nadia, cu blugii ei strîmţi şi cu un tricou transparent. Are sutien roşu. Se asortează cu tricoul meu de alaltăieri. Sau de ieri. Azi sînt cu tricoul din „Dicţionarul cinicului aproape perfect”. Ăla cu Harms, pe care scrie „When I see a Man, I feel like whaking him”. Bibliotecarele vorbesc toate odată, spun cuvinte englezeşti cu accent românesc, încearcă să se sîsîie ca fotbalistul Cosmin Contra după împrumutul său de două luni la un club din Anglia, care se scremea să se salveze de la retrogradare. Intră şi Vali, tristă, dar cu un decolteu pînă-n buric. Şi pantalonii sînt pe aceeaşi linie, albi, i se prevăd bucile, are tanga, n-are sutien.

– Ce-i frumos îi place şi lui Dumnezeu. Păi nu? – zice Nadia.

– Era cald şi…, – s-a înroşit Vali.

Dacă te porneşti la lucru la amiază, m-am gîndit, fără a-mi ridica ochii din carte.

– Păi dacă-ţi stă bine, de ce să nu pui în evidenţă ce e mai frumos, păi nu?

Vali încearcă să-şi acopere, cumva, ţîţele.

– Ei, mai glumim şi noi, – zice Nadia. – Că altfel ne-am ieşi aicea din minţi, numai între cărţile astea nenorocite. Servus, Hai, ce mai faci?

– Salut.

(…)

Acum e mai simplu cu cărţile, cînd vine liftul apare iute Vali, apoi îşi mişcă kilogramele şi Delia şi a apărut şi Liviu, care are program de la 12, a sosit şi fetiţa Danei, care povesteşte non stop. Împărţim fişele şi totul merge mai repede, inclusiv lectura cărţii, dacă mă mai slăbeşte Dia. Dar fără cafea mi-au obosit şi ochii, mai ies la o gură de aer, mă mai uit pe rafturile ultimelor apariţii.”…

Şi la întrebarea despre cititorul adevărat vă răspund tot cu un citat din carte:

„Pentru bibliotecari cărţile devin, încetul cu încetul, numere – doar numere. După doar cîteva zile de muncă deja începeam nici măcar să nu mă mai uit la denumirea şi autorul cărţii. Cînd m-a întrebat un tip dacă nu ştiu dacă a fost cerută cartea „Craii de Curtea Veche” aproape că m-am aprins, deja mi se părea normal să nu ţin minte ce cărţi au fost comandate, că doar lucrez cu numere, cu atîtea numere… Iar cînd altul a întrebat dacă i-a venit „Managementul afacerilor” l-am întrebat ce număr are”.

Vakulovski3Ce diferențiază poezia dvs. de cea a colegilor de generație? Folosiți mai puțin metafora pentru a câștiga cititorul – cel puțin în „Riduri” – sau pur și simplu poezia dvs. este o poezie cu subiect, care, inconștient, place mai mult cititorului modern?

Cred că mi-am găsit stilul încă din cartea de debut, „Nemuritor în păpuşoi”. Nu prea folosesc metafora pentru că e un procedeu suprasolicitat şi mi se pare ridicol să scrii poezii cu rimă îmbrăţişată şi împerecheată în mileniul trei, cînd Villon scria cum scria în Evul Mediu. Vorba lui Puşkin, în legătură cu cei doi copii ai lui: „Mai bine să nu fie poeţi, pentru că oricum nu au cum să scrie poezii mai bune decît ale tatălui lor”… Chiar dacă temele general umane sunt mereu valabile, în literatură e bine să ai drumul tău şi hainele tale, să experimentezi, să cauţi, să încerci mereu lucruri noi, dar care ţi se potrivesc, nu să mergi pe căi bine bătătorite de alţii.

-Aproape de fiecare aniversare de după 30 de ani, în „Riduri” există o poezie care marchează acest moment, de fiecare aniversare a vieții, petreceți alături de familie, acasă în R. Moldova. V-ați păstrat aceste obiceiuri, ați ratat vreodată vreun 10 august împreună cu familia?

Da, e o linie de subiect care mă ajută să prind între coperte apariţia ridurilor, trecerea timpului şi pierderea tinereţii, serviciului, încrederii, iubirii, oamenilor dragi, un fel de coloană vertebrală a volumului… Nu-mi place să fac bilanţuri la sfîrşit de an sau la ziua mea, dar de cîţiva ani îmi marchez ziua de naştere cu un existem. RIDURI adună astfel de poeme, de la 30 la 40 de ani.

Consider că ziua mea de naştere e sărbătoarea părinţilor mei, nu a mea, de aceea pe 10 august încerc să fiu al lor şi la propriu. Pînă acum nu s-a întîmplat să nu fiu de ziua mea acasă (aşadar, acele poeme care marchează trecerea anilor sunt scrise acasă, pe 10 august).

Păstrați o amintire neprețuită tatălui dvs., lucru care se vede imediat în volumul de poezii „Riduri”. A fost tatăl dvs. mentorul care v-a îndrumat, conștient sau nu, spre literatură?

Da. Tata ne-a învăţat să scriem, încă înainte să cunoaştem alfabetul. Se juca cu noi, în copilărie, de-a scrisul. Cu mine făcea poezii, iar cu frate-meu – proză. El spunea un rînd, eu un rînd şi tot aşa. Cu frate-meu „scria” poveşti, îmi amintesc perfect, că-s cu 6 ani mai mare decît frate-meu şi nu mai eram aşa mic cînd făceau poveşti, parcă-i văd şi acum cum stau în verandă şi fac poveşti, tata în picioare, rezemat de pervaz, Sandu tolănit într-un fotoliu sau pe divan. Tot el ne-a molipsit şi de viciul lecturii. Ne recomanda cărţi şi la un moment dat a observat că nu citesc chiar cu plăcere cărţile impuse, ci prefer să aleg singur din biblioteca lui imensă. Aşa că mi-a zis că probabil îs mai prost, aşa că să nu mai intru în biblioteca lui. Apoi dosea cumva cîte o carte pe care ar fi vrut s-o citesc, iar eu intram pe ascuns în bibliotecă şi „găseam” exact cartea aia. Aşa că ne dirija lecturile fără să ştim.

Vakulovski21Ați spus, la un moment dat, că nu veți mai scrie poezie, că veți rămâne la proză (De unde această poziție „tranșantă”? Nu este proza mai greu de scris?). Cu toate acestea, cea mai recentă carte a dvs. este una de poezie – „Riduri”. Ce vă este mai dragă, poezia sau proza? Sau, dimpotrivă, critica literară?

Dar să ştiţi că-mi place şi teatrul – chiar foarte tare!

Da, mi-am propus la un moment dat să nu mai scriu poezie şi critică literară. Aveam impresia că la poezie am ajuns la acel vîrf peste care nu ai cum să treci, dar, totuşi, poeţii nu prea au succesul la care visează în tinereţe. Mi se părea zadarnic să mai scriu poezie, iar critica literară mi se părea pierdere de vreme şi cam atît.

Critica literară m-a învins, pentru că fac revista Tiuk (de 12 ani!) şi trebuie să scriu despre cărţi; o revistă de cultură fără cronici şi recenzii literare e săracă şi incompletă. Am în fiecare nr. Tiuk! cam 10 recenzii, apoi am rubrici permanente şi-n alte reviste literare (în perioada chişinăuiană eram poreclit Maşina de scris).

Cît despre poezie, aici m-am cam ţinut de promisiunea făcută mie însumi. Nu mai scriu poeme, ci trăiesc existeme, apoi – le aşez pe hîrtie doar cînd nu mai am cum să nu le şi scriu (nu prea mai am poezii de legătură sau de atmosferă în RIDURI; luaţi orice existem din carte şi verificaţi, de exemplu „Paşii…” – ambele, sau „Laslau Grun spune” sau „viaţa cîntă la orga morţii” sau „ştiu ce-ai făcut astă viaţă” sau…). Aşa s-a(u) adunat RIDURI-le, una cîte una, aproape fără să-mi dau seama. RIDURI e o carte care s-a scris cu ajutorul meu, s-a adunat fiindcă aşa a avut ea chef, unicul meu merit e că le-am găsit o construcţie potrivită, o căsuţă în care le-am cazat.

Nu ştiu dacă proza se scrie mai greu decît poezia, de exemplu, la RIDURI am trudit vreo 13 ani, iar romanul „Biblidioteca” a fost scris în cîteva luni.

Apoi, un poem poate înlocui lejer un roman – din toate punctele de vedere: poate transmite acelaşi mesaj, îţi poate provoca aceeaşi plăcere şi îţi poate trezi sentimente şi stări mult mai puternice, într-un timp mult mai scurt: şi celui care o scrie, şi cititorului. Că poezia adună în jurul ei mai puţin public – nici nu ştiu dacă e de bine sau de rău, fiind cel mai select public posibil…

Eu mă cred în primul rînd poet, dar îmi place şi proza, şi dramaturgia.

Preferați să scrieți sau să traduceți? Care dintre cele două vi se pare o activitate mai solicitantă?

Nici nu se compară, scrisul e hobby, iar traducerea e muncă. Traduc numai ce-mi place (de obicei), altfel traducerea e o muncă foarte grea şi-ţi suge toată energia. O muncă foarte prost plătită în România, dar totuşi plătită, în comparaţie cu scrisul. Într-un articol de sărbători, excelenta scriitoare şi traducătoare Veronica D. Niculescu îşi punea o dorinţă minunată şi… imposibilă, la care aş visa şi eu: „Mi-aş dori ca şi traducătorii de carte să poată trăi din ceea ce fac, aşa cum pot – prost, dar pot – lăcătuşii, profesorii universitari, librarii, medicii, tîmplarii, profesorii, vînzătoarele, piariştii, chelnerii, curierii sau inginerii, orice om care lucrează în fiecare zi ceva şi este plătit pentru asta lunar, cu cît o fi, dar lunar”…

Dacă ați putea alege să traduceți trei autori ruși contemporani, care ar fi aceștia și din ce motive?

Vladimir Sorokin, Victor Erofeev şi Victor Pelevin. Fiindcă-mi plac şi fiindcă-s geniali, cum se spunea-n secolul 19. Dintre foarte tinerii scriitori: Zahar Prilepin, Vladimir Lorcenkov şi Mihail Elizarov.

Sunteți unul dintre scriitorii care nu au ezitat să scrie despre Holocaustul evreilor români. Cât de cunoscut este acest episod al istoriei în Basarabia (Republica Moldova) de astăzi?

Da, am făcut o carte de interviuri care aşa se şi numeşte: „Holocaustul evreilor români (Din mărturiile supravieţuitorilor)” (Ed. Polirom, Iaşi, 2004). O carte care a dispărut şi care ar cam trebui reeditată.

Nu ştiu cît de cunoscut e Holocaustul în Basabaria, eu locuiesc în România din 1996 (şi interviurile din cartea mea sunt cu oameni din România, nu din Basarabia).

Ați ales să locuiți și să lucrați în România. Are această alegere o justificare mai degrabă pragmatică și care ar fi aceasta?

E o întîmplare biografică şi existenţială. După susţinerea doctoratului, m-am mutat din Bucureşti la Braşov, unde mi-am întîlnit perechea, cum se spune. Şi asta e tot, cum ar zice Harms.

Puteți descrie, pentru cineva care are foarte puțină informație, cum arată peisajul literar din Basarabia de astăzi? Cât și ce se scrie în limba română? Cât și ce se scrie în limba rusă? Care sunt relațiile între cele două comunități de scriitori?

Majoritatea scriitorilor din R. Moldova sunt de limbă română şi scriu în română. În ultima vreme au apărut şi cîţiva scriitori de limbă rusă foarte interesanţi, dar care nu cred că au vreo legătură cu scriitorii de limbă română, însă despre asta ar trebui să întrebaţi scriitorii care locuiesc la Chişinău. Din cîte am observat, doar la Cenaclul Republica (făcut şi moderat de scriitoarea timişoreano-chişinăuiană Moni Stănilă) mai apar scriitorii de limbă rusă, şi ca invitaţi, şi în public.

Cum se raportează scriitorii basarabeni de limba română la ansamblul literaturii române?

Exact ca scriitorii români din România.

Vakulovski4Care este gândul care vă ajută să mergeți mai departe în momentele dificile, ce vă inspiră să luptați în continuare pentru literatură?

Chiar literatura ne ajută să trecem peste cele mai dificile momente ale vieţii. Beletristica (şi cînd o scrii, şi cînd o citeşti) e şi hedonistă, şi instructivă, şi existenţială, şi are şi rol terapeutic…

Cît despre promovare, fac asta dintotdeauna, tot din dragoste faţă de literatură. Tata, care mi-a fost şi profesor de literatură, avea metode speciale de promovare a cărţilor pe care ar fi vrut să le citesc şi la un moment dat mi-am dat seama că am început şi eu să-i propun cărţi spre lectură şi discuţii. Apoi am început să scriu, inclusiv cronici, aproape din copilărie, după care am tot lucrat la reviste de cultură. Susţin şi promovez scriitorii basarabeni (dar şi pe ruşi, mai ales pe cei tineri, încă netraduşi) pentru că-s mai puţin cunoscuţi peste pîrîu, iar unii dintre ei chiar merită citiţi. Povestindu-vă despre ei (sau traducîndu-i) – fac un serviciu în primul rînd cititorilor români…

Există o carte/o personalitate care v-a schimbat perspectiva asupra vieții?

Dacă aș fi învățat să scriu și să citesc la școală probabil că răspunsul ar fi fost „Abecedarul”, dacă aş fi fost credincios înrăit probabil că aş fi zis „Biblia”, dar pe mine m-a învăţat să citesc şi să scriu bunica, înainte să ajung la şcoală, cît despre Moş Crăciun şi din ăştia – nu cred c-am crezut vreodată în existenţa lor… Mi-au plăcut foarte multe cărţi, mulţi scriitori, am trecut prin toată literatura universală, dar n-aş putea să spun că există cineva sau ceva care „mi-au schimbat perspectiva asupra vieţii” – nici chiar aşa. Pentru mine cei mai importanţi sunt părinţii, fratele, bunicii, soţia, prietenii, cei de lîngă mine, nu plîng la filme, e adevărat că uneori izbucnesc în rîs citind…

Cel mai tare m-a influenţat tata, şi înainte, şi după moarte.

Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?

Mă interesează părerile tuturor cititorilor cărţilor mele – orice ar face ei şi oriunde s-ar exprima.

Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai aveți timp să citiți? Dacă se poate, recomandați cititorilor noștri trei cărți românești recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.

Merită şi trebuie citită! Cred că trecem printr-o perioadă foarte bună – şi-n poezie, şi-n proză, dar asta o să se vadă mai încolo. Da, citesc mereu, cum să n-ai timp pentru citit?

M-aţi nimerit, cam cîte trei cărţi îmi iau în concediu.

Dacă sincer, eu mi-aş lua trei cărţi cu filele goale, ca să am unde să scriu:).

Dar cititorilor le recomand cărţi terminate deja, fireşte. Uite, vă recomand trei cărţi foarte bune care ar trebui să rămână în istoria literaturii române, două romane şi o antologie de poezie: „Rădăcina de bucsau” de O. Nimigean, „Noapte bună, copii!” de Radu Pavel Gheo şi „Antologia poeziei generaţiei 80” de Alexandru Muşina (observaţi c-am evitat să propun cărţile neamurilor, care-mi sunt foarte dragi, sau ale prietenilor foarte apropiaţi!).

Cât de cunoscută este literatura română contemporană în Rusia? Cum este ea apreciată?

Cred că-i absolut necunoscută. Ăia n-au tradus nici măcar „Pizdeţ”:)).

Cât de cunoscută este literatura rusă contemporană în România? Cum este ea apreciată?

Destul de cunoscută, în primul rînd datorită traducătorilor basarabeni, majoritatea – ei înşişi scriitori. E apreciată – pentru că merită!

-Se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să „poată trăi pe propriile picioare”?

Să trăieşti din scris e un vis. Abia se poate trăi din muzică. Dacă e să vedem cum reuşesc să reziste ăia din muzică şi să-i luăm exemplu – păi ar trebui să avem onorarii babane pentru munca noastră, să avem turnee plătite şi să fim invitaţi pentru lecturi la fel de fel de chefuri particulare, ceea ce n-o să se întîmple probabil niciodată. Cum am putea să ne protejăm, totuşi, artiştii, fie ei scriitori, fie că-s cîntăreţi, pictori, sculptori sau dansatori? Să nu le tot punem beţe în roate şi să-i lăsăm să-şi găsească o profesie-hobby bine plătită, unde să se simtă confortabil şi după serviciu să aibă chef şi de artă. Uite, eu fac revista Tiuk! de 12 ani – fără nici o remunerare, fără salariu, fără onorarii. Dacă aş avea salariu la Tiuk! nu mi-aş mai căuta de lucru şi aş traduce & scrie mai mult. Dar dacă m-aş pricepe la făcut bani probabil că nu m-aş mai pricepe la scris…

În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

Cînd scriam poezie – scriam oriunde, nu conta unde sunt, dacă mă lovea muza făceam şi refăceam în cap poemul – ca pe-un kalaşnikov, apoi cînd ajungeam acasă îl puneam pe hîrtie, chiar dacă lua altă formă. Nu am tabieturi şi superstiţii nici în viaţă, nu cred că-s dependent de ceva, dar nu-mi place să-mi citească cineva peste umăr, cînd scriu, chiar dacă scriu un editorial, să zicem, care va fi făcut public în 10 minute. Cînd scriu – sunt numai eu cu mine, pentru mine scrisul e cel mai intim act posibil, chiar dacă va deveni imediat public. Paradox, blea!

Vă mulţumim pentru bunăvoința de a avea răbdare cu întrebările unor simpli cititori și de a răspunde la ele,

Echipa Filme-carti.ro

Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc un an nou fain, cu sănătate, noroc, bucurii şi numai bine!

(31 decembrie 2013 – 1 ianuarie 2014, Braşov)

(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile provin din arhiva personală a autorului)

Articole similare

Scriitor în pandemie: George Cornilă

Jovi Ene

Interviu Dan Lungu: „Eu înclin să judec filmul ca o operă de sine stătătoare și să o evaluez ca atare, nu în comparație cu cartea”

Jovi Ene

Scriitor în pandemie: Carmen Tiderle – ”Din bucata mea de banana bread / Am hrănit un om și un patruped. ”

Jovi Ene

2 comments

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult