„The Father”, 2020
Regizor: Florian Zeller
Cu: Anthony Hopkins, Olivia Colman
Eu am crescut fără tată. Toată copilăria mea s-a construit în jurul brațelor calde ale bunicilor mei, fapt pentru care le sunt profund recunoscătoare. Mi-au oferit căldura și dragostea care mi-u trădat sentimentul de abandon cu care conviețuiam. Ce nu au reușit să facă e să își oprească îmbătrânirea, acel proces dureros în care se zbat, în care sufletul rămas tânăr pare încarcerat în închisoarea unui trup zdrelit de răni. Această neputință, această nedreptate cu care ne înzestrează Mama Natură pare să fie revanșa pentru păcatul original. Ce se întâmplă în mintea unui om care îmbătrânește, care se simte prins în capcana nemiloasă a unui viitor învăluit în ceață?
Cred că cea mai bună ilustrație a răspunsurilor la aceste întrebări este filmul lui Florian Zeller, „The Father”, apărut în 2020, dar la care am ajuns, din păcate, abia acum. Pelicula este debutul regizorului, deși cu greu îmi vine să recunosc acest lucru, pentru că e absolut impresionant. Filmul povestește istoria lui Anthony, un bătrân plin de chichițe și cu un caracter de-a dreptul insuportabil, care luptă cu demența senilă, și este îngrijit de fiica sa Anne, o femeie îmbătrânită, care suportă destoinic toate ieșirile părintelui său.
Pelicula dezvoltă ideea de convergență a realităților de care se ciocnește eroul nostru, felul în care acesta pare să se agațe disperat de realitate pentru a nu rămâne suspendat în neant. Acesta recunoaște și uită fețe, evenimente, se simte trădat de dorința fiicei de a-l da într-un azil. Anthony Hopkins, cel care a câștigat rolul central, a îmbrăcat pielea personajului său în cel mai virtuos mod, transmițând pe ecrane energia acelor stări. Nu știu dacă vârsta sa înaintată are de a face cu această ilustrare perfectă, dar cert e că a reușit să ne transpună într-o dimensiune aparte a psihicului uman, acolo unde omul dă o luptă cu sine însuși.
O să mă opresc puțin și asupra alegerii actorilor, pe care o consider o decizie regizorală demnă. Despre Hopkins aproape că nu trebuie să mai afirm ceva, dar mi-a plăcut jocul Oliviei Colman pe care îl găsesc impecabil. Un amestec de trăiri pe care doar un om care știe cum e să conviețuiești cu niște bătrâni – asta a reușit să transmită actrița din plin.
„The Father” este un film caleidoscopic, un amestec de disperare, tristețe, durere și resemnare. Ca să fiu sinceră până la capăt, vă previn că o să vă lase un gust amar la final. Senzația de abandon, de inutilitate, de dispreț față de tot ce înseamnă finalitatea vieții. Zeller a reușit să scoată spectatorul din frumoasa zonă romantizată a bătrâneții, acolo unde toți copii au grija părinților dezinvolt și cu gratitudine.
Regizorul ne-a arătat scurt pe doi cât de greu, de egoist, de egocentric poate fi acest proces și ce jertfe vin la pachet, nu din rea intenție, ci doar ca o metodă reflexivă de analiză.
„The Father” nu e un film de văzut sâmbătă seara, e o peliculă care merită privită cu concentrare, pentru că fiecare cadru, fiecare imagine este un simbol ce completează tabloul de ansamblu.
Nota: 10/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
