Passion (2012) – Pasiune
Regia: Brian De Palma
Distribuția: Rachel McAdams, Noomi Rapace, Karoline Herfurth, Paul Anderson, Benjamin Sadler, Rainer Bock
Brian De Palma este un regizor american, reprezentant al Hollywood-ului anilor 70, care s-a remarcat printr-un stil asemănător lui Hitchcock. Se consideră un regizor controversat, afirmând că publicului fie îi place filmele sale, fie nu, o cale de mijloc nu există. Filmele lui prezintă o lume stilizată, expresivă, cu o frumusețe grotescă, în care de cele mai multe ori lucrurile sunt duse la extrem pentru a stârni hazul spectatorilor. Datorită unor filme precum Scarface (1983) sau The Untouchables (1987), și-a câștigat reputația de regizor de acțiune, demonstrând că știe cum să omoare oamenii în film, să-i împuște, să împrăștie sângele pe tot ecranul.
Tocmai pentru că consideră normală preluarea ideilor de la alte persoane cu scopul de reinterpretare, De Palma realizează un remake al producției franceze Crime d’amour (2010), ultimul film al regizorului francez Alain Corneau și aflat în selecția oficială a festivalurilor de film de la Veneția, Toronto și Los Angeles, avându-le în rolurile principale pe actrița de origine franceză Ludivine Sagnier și Kristin Scott Thomas, nominalizată la Oscar pentru rolul din The English Patient (1996).
Passion este, în același timp, o dramă psihologică, un thriller și un film noir (dacă e să ținem cont de imprecizia definițiilor existente) despre rivalitatea dintre două femei inteligente și frumoase ce se transformă rapid într-un joc periculos, pe viață și pe moarte. Frumoasa și răsfățata Christine conduce o agenție de publicitate, bucurându-se de inteligența protejatei sale, Isabelle, cu care are o relație aflată în limitele normalului până în momentul în care îi fură una dintre ideile inovatoare cu scopul îndeplinirii visului de a pleca la New York. Isabelle ar fi trecut cu vederea acest incident dacă Christine nu ar fi aflat despre aventura prietenului ei, Dirk, cu însăși protejata Isabelle. Acesta este startul unui joc periculos, de manipulare și răzbunare, pe parcursul căruia ambele fete vor să câștige cu orice preț. Diferența dintre aceste două femei pare să fie enormă: Isabelle este o fată muncitoare, naivă și onestă care a muncit din greu pentru a ajunge în domeniul publicității, pe când Christine este o femeie liberă, bogată, dominatoare, ce așteaptă supunere și admirație din partea tuturor. O șefă dură și cinică, instabilă psihic, ce afișează o sensibilitate exagerată, motivată de moartea tragică a sorei gemene, eveniment petrecut în tinerețe și pentru care ea a fost considerată responsabilă de către părinții ei.
În acest context, singura persoană care are curajul să o sfideze este Isabelle care nu mai rezistă la opresiunea resimțită din partea șefei. Cuvintele aruncate aiurea, tachinările, șantajul pun bazele unei dușmănii acerbe în mijlocul căreia sunt prinși iubitul Christinei, Dirk, precum și secretara Isabellei, Dani, o lesbiană care trăiește o pasiune secretă pentru șefa ei. Așadar, acest duo, deja periculos, se transformă într-un trio de femei instabile psihic, răzbunătoare, ultimele două parcă molipsindu-se de la șefa lor. Pe parcursul filmului, observăm că Isabelle este un cameleon care preia fără nici o problemă caracterul șefei sale, fiind cu atât mai periculoasă cu cât se adeverește a fi o persoană stabilă, cu un caracter puternic.
Scenariul filmului are diferențe mari față de cel inițial, realizat în 2010. De Palma împrumută din stilul lui Hitchcock, care i-a fost și profesor, și înlocuiește femeia de afaceri puternică, cu blonda senzuală, iubitoare la prima aparență, dar periculoasă când simte că poziția și fericirea îi sunt periclitate. Relația dintre cele două femei are de data aceasta și implicații sexuale, Christine fiind o iubitoare a senzațiilor tari, o dominatoare pe toate planurile, De Palma atribuindu-i și o predilecție nevinovată spre voaierism. Regizorul nu este adeptul scenelor ce implică discuții interminabile, lucru observat și în Passion spre sfârșitul filmului, unde scenele sunt editate într-o manieră ce crește suspansul, anxietatea, finalul fiind unul paradoxal, ce lasă spectatorul în necunoscut. Toate aceste caracteristici sunt influențe clare ale stilului hitchcockian.
Chiar dacă ideea scenariului este una interesantă, spectatorului fiindu-i înfățișat pericolul ce răzbate din fiecare ființă umană, într-un grad mai mic sau mai mare, totuși reinterpretarea adusă de De Palma nu este una tocmai reușită. Triunghiul amoros în care sunt aruncate cele trei femei nu are susținere, tendințele lesbiene afișate de fiecare dintre ele, voit sau nu, încarcă prea mult povestea, transformând-o într-un amalgam de idei nefondate. De asemenea, în povestea inițială, Isabelle era o fată inocentă, muncitoare, conștientă de calitățile sale, dar prea timidă pentru a-și cere drepturile, trăsături evidențiate cu succes de Ludivine Sagnier. O altă calitate ce făcea plauzibilă crima era tendința de ipocrizie, precum și o manie a curățeniei, a ordinii. Toate aceste trăsături fie au dispărut din scenariul lui De Palma, fie Noomi Rapace nu a reușit să le evidențieze. Clar este că personajul ei mi s-a părut lipsit de farmec, plauzibilitate, consistență. Poate De Palma a dorit să transforme acest personaj într-o păpușă purtată dintr-o tabără în alta și determinată să facă anumite lucruri, fără să le conștientizeze, dar nici acest lucru nu este posibil în condițiile în care Isabelle găsește totuși suficientă inteligență pentru a regiza o crimă. Indiferent de motiv, Noomi Rapace, cooptată în acest proiect pentru succesul înregistrat în rolul tulburătoarei Lisbethei Salander, nu a reușit aceeași performanță.
În schimb, firava Rachel McAdams reușește o interpretare incredibilă, ce conferă farmec, senzualitate și duritate personajului său, oferind o altă față femeii de afaceri Christine. Cele două actrițe nu se află la primul lor proiect, cu numai un an înainte jucând în Sherlock Holmes: A Game of Shadows. De remarcat este și actrița de origine germană Karoline Herfurth (Perfume: The Story of a Murderer (2006), The Reader (2008)) în rolul secretarei Dani sau apariția scurtă a lui Benjamin Sadler, în rolul procurorului.
Făcând abstracție de lipsurile scenariului, tehnica regizorală aplicată spre final readuce filmul pe linia de plutire, îi conferă farmecul pierdut pe alocuri și reduce din neînțelegerile apărute pe parcursul scenariului. Analizând oferta cinematografică actuală, Passion rămâne unul din puținele filme psihologice disponibile pe plaiurile românești, un film ce ne trezește prin suspansul transmis, dar și prin evidențierea rivalității și urii existente într-un mediu de afaceri intelectual prin definiție.
Notă: 7/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=xaSVR4pCKT4′]
