”Cartea cetății doamnelor” / Le livre de la cité des dames, de Christine de Pizan
Editura Polirom, Colecția „Biblioteca medievală”, Iași, 2015, 752 p.
Ediție bilingvă, traducere, studiu introductiv și note de Reghina Dascăl
I. O nouă autoare
Cunoscută în diferite istorii literare cu circulație în mediul autohton în special drept autoare a unor poeme în formă fixă, tradițională pentru Evul Mediu (lais, balade), Christine de Pizan (ortografiată și Pisan) se încadra conștiincios în rândul poeților (truverilor) vremii.
Excelenta ediție bilingvă de față ne arată o altă dimensiune a unei personalități excepționale, redescoperită în variantă modernă relativ de curând – studiile christiniene („études christiniennes”) se configurează ca disciplină în anii 1975-1980, pe măsură ce feminismul și teoriile sale pun piciorul în mediul academic.
Reghina Dascăl, de la Universitatea de Vest din Timișoara, realizează un portret deosebit al autoarei în studiul introductiv al cărții. Christine de Pizan se afirmă în contextul disputelor despre misoginismul Romanului trandafirului (în varianta Jean de Meung). Ea trăiește la sfârșitul secolului XIV și începutul sec. XV, fiind contemporană atât lumii scindate a Evului Mediu, cât și umanismului armonios, pe care îl cunoștea grație limbii ei materne, italiana. Ajunsă la curtea lui Carol V de la vârsta de 5 ani, alături de tatăl său, vestit dottore italian, are acces la una dintre cele mai faimoase biblioteci ale vremii. Căsătorită la 15 ani, văduvă la 25 de ani, mamă a doi copii, Christine de Pizan va fi o „virilis femina”, îmbrățișând studiul și literele, exprimându-se prin scris în special într-o cunoscută polemică a epocii, querelle des femmes, despre tradiția culturală a misoginismului în Occident.
Cartea cetății doamnelor (redactată la 1405-1406) se citește în strânsă legătură cu Romanul trandafirului (față de care se constituie într-o replică antimisogină), dar și cu alte scrieri ale medievalității târzii, precum Divina comedie sau Canțonierul. Însă, în mod special, autoarea reinterpretează cartea lui Boccaccio, de De claris mulieribus (cca 1336), în sensul eliberării de prejudecățile ce însoțeau portretele de femei. Astfel, dacă Boccaccio insistă pe cupiditatea sau libertinajul vreunei figuri feminine (de pildă, Sempronia – fiul ei fiind Decimus Brutus, unul dintre cei care au complotat împotriva lui Cezar), Christine de Pizan numește aceste trăsături ale personajului drept farmec și carismă („courtoisie” și „douceur”). Mai mult, față de Boccaccio, care își alege exemplele de femei-model exclusiv din Antichitate, Christine de Pizan deschide Cetatea sa și doamnelor contemporane.
Cartea este o capodoperă, spune editoarea română, ce „anticipează o lume în care femeile nu vor mai fi trimise în subsolurile istoriei, o lume care să fie în aceeași măsură a femeilor și a bărbaților, anunțând un ev în care cultura și discursul le vor include, făcându-le cetățene egale ale umanității”. Motivația scrierii este gravă: „în general, judecând după tratatele filozofilor și cele ale poeților sau marilor oratori – parcă ar vorbi toți la unison și în deplină armonie. Toți ajung la aceeași concluzie: purtarea femeilor este predispusă la și este impregnată de toate viciile. Meditând cu gravitate la aceste lucruri, am început să îmi analizez propriul caracter de femeie naturală și, totodată, am discutat aceste chestiuni cu alte femei, a căror companie o căutam adeseori: prințese, mari doamne de la curte, femei din clasa de mijloc și chiar femei din clasele de jos, care mi-au vorbit de bunăvoie despre experiențele lor”.
(va urma)
