Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

Sectanții, de Vasile Ernu

Articol publicat de Jovi pe 29 Septembrie 2015
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.5/10 (2 votes cast)

Sectantii-EGOgrafii-a”Sectanții”, de Vasile Ernu

Editura Polirom, Colecția Ego-grafii, Iași, 2015

Moto: ”Doar rostirea cuvântului ”sectant” trezea în rândul oamenilor un amestec de teamă, dispreț și ură. Totul mergea cam pe aceeași linie a discursului antisemit în varianta lui soft, dar care oricând se poate transforma într-o forță violentă reală.”

Sectanții – cum sunt numiți ei în Basarabia, pocăiții – cum sunt ei numiți deseori în România, reprezintă o categorie religioasă eterogenă, dar care este privită cam cu aceleași sentimente de către majoritatea populației, ortodoxe: cu distanțare, cu dispreț, cu dezgust, cu ură chiar. De altfel, un mini-sondaj am făcut și eu în rândul prietenilor mei în timp ce citeam această carte: numai la pronunțarea cuvântului ”sectant”, ei m-au privit cu reticență, deși cunoșteau afinitățile mele cu religia sau mai degrabă lipsa lor. Nu știu de unde vin toate acestea, poate din cauza îndoctrinării religioase, poate din zvonurile (unele adevărate, altele nu) cu privire la unele astfel de secte, care practică orgia sexuală (cum ar fi cazul celei a lui Gregorian Bivolaru) sau care obișnuiesc să plictisească oamenii, încercând să îi convertească door-to-door, așa cum fac Martorii lui Iehova.

Nu așa ar trebui să facem, iar cartea lui Vasile Ernu este un bun exemplu despre cum ar trebui să pornim în relațiile noastre cu ”pocăiții”, despre cum ar trebui să privim o comunitate de sectanți, aceasta nefiind nimic altceva decât o comunitate ce crede cu toate puterile în Dumnezeu, foarte bine organizată și cu cunoștințe religioase care le depășesc pe cele ale altor (mai toate) comunități.

Nu voi face o recenzie a acestui prim volum al Micii trilogii a marginalului, la mai bine de trei luni de când am terminat, rezumându-mă să punctez câteva considerații personale asupra acestui volum, în speranța că acestea vă vor atrage în a căuta, a citi și a discuta despre ”Sectanții”. Sunt, așadar, câteva lucruri care impresionează și interesează, câteva dintre ele fiind atinse de Vasile Ernu și în interviul pe care l-am publicat aici. Să le luăm pe rând:

Este Vasile Ernu ”fiul risipitor” al comunității? Ei bine, prima impresie, dată chiar și de către situarea acestui volum în colecția Ego-grafii a editurii Polirom, este că Vasile Ernu își povestește propria copilărie și adolescență, împrumutând propriile trăiri pentru a construi mai bine istoria unei comunități. Referirile personale sunt la fiecare pagină, iar faptul că nu îl cunoșteam atât de bine pe autor mă îndemna să trec toate evenimentele ca fiind personale, plecând de la istoria tumultoasă a unei familii până la răzvrătirea tânărului, fiu risipitor, care pleacă din comunitate pentru a-și făuri un alt viitor, dar pe care nu o părăsește cu adevărat niciodată:

”Cel care trebuia să țină acest speech eram eu, ”oaia neagră” a familiei și a întregii comunități, pe care o părăsisem de multă vreme, dar în care eram primit de fiecare dată ca un ”fiu risipitor”, cu multă dragoste, căldură și un deosebit respect, ceea ce mă făcea să mă simt foarte stânjenit. Mă cuprindea o jenă teribilă.”

Treptat însă, mi-am dat seama că Vasile Ernu a încercat altceva, a realizat o adevărată (și reușită) cercetare antropologică asupra unei comunități destul de închise, punându-se el însuși în postura de narator-observator. Chiar dacă pare personală, mărturia sa este doar o formă de realizare artistică, pentru că nu vom afla niciodată cât de mult este din Vasile Ernu în narator și cât de mult este ficționalizat personajul, nu pentru a fi mai puțin veridic, ci pentru a produce cititorului sentimentul că avem de-a face cu o relatare din interior, cu privire la o comunitate religioasă marginală, cu propriile reguli și tradiții, cu un sistem foarte bine pus la punct de organizare și funcționare. Tocmai pentru a sistematiza o mare parte din informații în mai puțin de 400 de pagini a fost nevoie de o transfigurare a ”personajului” Vasile Ernu (nenumit în carte) în narator-observator.

Vasile Ernu

Vasile Ernu

Cum este privită religia majoritară ortodoxă de către marginali și cum sunt priviți pocăiții de către majoritari? ”Sectanții” începe cu câteva precizări, de fapt cu câteva definiții, binevenite pentru cei nefamiliarizați cu termenii religioși din Basarabia (Bugeac). Printre acestea, reiau aici pe cea cu privire la Pravoslavnici: ”nume generic pentru creștinii ortodocși. Biserica Pravoslavnică este Biserica Ortodoxă.” Aceștia sunt adversarii comunității de sectanți, Biserica Pravoslavnică fiind una dintre cele trei fațete ale puterii, alături de puterea politică și de lume în general. Cu amestecuri interesante de idei desprinse din iudaism și creștinism, la rândul lor un grup desprins de-a lungul secolelor din religiile majoritare, comunitatea privește pe majoritari, prin alternanță, la fel de rău: ca niște religioși fără substanță, ca niște închinători la idoli; prin urmare, în ochii pocăiților, majoritarii sunt niște sectanți și pe undeva este normal să se gândească așa, fiecare consideră că propria religie e mai bună.

Aici am găsit opiniile cele mai nuanțate despre religia ortodoxă și adepții săi, opinii cu care am fost de acord (le-am și publicat pe pagina mea de Facebook la momentul lecturii cărți, iar discuțiile au fost interesante). Ortodoxismul este o religie care pare pe moarte, în primul rând din pricina faptului că creștinii ortodocși nu mai sunt deloc participativi, s-au îndepărtat de religie și o întrețin doar simbolic, pe baza unor tradiții și rutine periodice a căror însemnătate au pierdut-o de mult. De altfel, naratorul din Sectanții pune deseori accentul pe această formă de religiozitate inconștientă din România sau din Basarabia, chiar din Rusia, dar practicată pe scară largă. Cum este posibil ca un ortodox să nu citească nici măcar Biblia, cum este posibil ca să ții postul sau sărbătorile fără să conștientizezi care este scopul și de unde provin aceste tradiții religioase, în ce cred oamenii dacă nu știu nimic în afară de Tatăl nostru? Ca să nu mai vorbim despre neparticiparea la slujbele religioase sau lipsa de implicare a Bisericii în asigurarea unei culturi minime ortodoxe pentru toți membrii ei:

”Ca evreu care și-a petrecut ani buni din viață citind din cărțile sfinte, știa că pentru a găsi un pravoslavnic bun cunoscător al Bibliei trebuia fie să mergi în centrele teologice de elită, fie pe la mănăstiri, unde textele se amestecau destul de straniu cu tot soiul de legende și povești mistice greu de înțeles pentru un evreu. În rest, a găsi un pravoslavnic cunoscător al textelor sacre era o minune.” (pag. 62)

”De ce ortodoxia românească nu a lăsat urme adânci în sufletele foștilor enoriași? Azi am o singură explicație: lipsa aproape totală de educație religioasă în rândul ortodocșilor. Vă pot spune cu multă siguranță că într-un an de educație în cea mai banală grupare ”pocăită” se învață mai multă religie decât în 20 de ani în comunitatea ortodoxă. În familia ”pocăită”, educația religioasă e permanentă, zi de zi, în toate acțiunile cotidiene. Această educație e o prezentă aproape obsedantă. În familiile ortodoxe ea lipsește cu desăvârșire și e înlocuită de niște ritualuri pe care nimeni nu le pricepe. Biserica, la rândul ei, nu face mai nimic pentru a-și educa enoriașii. Firește că există și excepții, însă sunt destul de rare.” (pag. 190)

Afirmații corecte, cu care nu pot să fiu decât de acord. În schimb, concepția majorității cu privire la sectanți nu se bazează prea mult pe dezacordurile de ordin religios, poate cu excepția experților religioși ortodocși, care ar trebui să cunoască toate religiile lumii, tocmai pentru a avea argumente atunci când s-ar ivi discuții pe această temă. Credincioșii nu cunosc însă aspectele religioase și duc discuția cu privire la marginali spre importanța și integrarea lor în societate, pe de o parte (dacă vorbim de o latura intelectuală a discuției) sau, pe de altă parte, iau în derâdere obiceiurile lor (cum ar fi obiceiurile de nuntă, de a nu folosi tehnologia, de a nu munci sub niciun chip în zilele de sărbătoare, de a nu consuma alcool etc.), fără să se gândească prea mult că toate acestea sunt făcute cu înțelepciune, cu un spirit organizatoric rar și pe baza unor reguli bine stabilite. De aceea, într-o confruntare religioasă care nu există, un spirit liber și viu nu ar mai fi neapărat de partea majorității, ci, după ascultarea argumentelor lui Vasile Ernu, ar lua apărarea sectanților, fără discuție.

Desigur, sunt mult mai multe de povestit, despre obiceiurile sectanților, despre memoria oamenilor sau despre imaginea lor cu privire la diferitele forme de putere, indiferent că vorbim despre puterea politică (cum s-au simțit în timpul conducerii românești a Basarabiei, în perioada comunistă și cum mai rezistă comunitățile religioase în capitalism), despre diferitele forme de supraviețuire în timpul represiunii sau a foametei. Dar pe acestea vi le las să le descoperiți, iar eu nu pot spune decât că ”Sectanții” este o carte completă, acea carte care îți rămâne mult timp în minte după ce ai închis-o și care descrie subiecte interesante, despre care ai în fiecare zi tendința să deschizi o discuție cu cei apropiați.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro/E-book.

Îmi place să citesc, pe scurt. Altfel, sunt Project Manager al acestui blog colectiv cultural, unde pasiunea mea pentru cărți și filme se materializează în formă scrisă. Nu am pretenții să știu totul despre această lume, iar pasiunea rămâne pasiune. În rest, vă pot scrie și despre bere, și despre Grecia, despre călătorii sau despre familie. Dar azi n-am chef :)


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium