Carti Carti de istorie Recomandat

Marele atlas ilustrat al explorărilor

Marele atlas”Marele atlas ilustrat al explorărilor”

Editura Litera, București, 2011

Unul din meritele remarcabilului Mare atlas ilustrat al explorărilor[1] este faptul că aduce în atenţia publicului interesat a exploratorilor mai puţin cunoscuţi, dar care au avut o contribuţie importantă la descoperirea şi cunoaşterea globului pământesc. Sven Hedin a fost un explorator de origine suedeză care s-a aventurat în Asia Centrală unde a cartografiat o mare parte din această uriaşa zonă în perioada 1890-1900, supravieţuind o săptămână în deşert fără apă şi mâncare. Din păcate, a sfârşit necunoscut şi blamat de restul lumii pentru că a susţinut regimul nazist, murind în 1952.

Exploratorul scoţian James Bruce a ajuns în 1770 la izvoarele Nilului Albastru, declarând că ar fi fost primul european care a ajuns acolo, Nilul Albastru fiind unul din cei doi afluenţi principali ai Nilului în Abisinia. Înainte să se îndrepte către Abisinia (Etiopia de azi), Bruce a călătorit foarte mult în Egipt (care încă se afla sub suzeranitate teoretică otomană) întocmind un catalog cu vestigiile arheologice din această ţară extrem de bogată în istorie, interesându-se şi de instrumentele muzicale ale egiptenilor antici. La Curtea Imperială Abisiniană au trăit şi doi fraţi francezi: Arnaud şi Antoine d’Abbadie care au explorat partea de nord-est a Africii în perioada 1838-1848.  Între anii 1881-83 exploratorul şi geograful olandez Juan Maria Schuver s-a aventurat în zona din jurul Nilului Alb şi Nilului Albastru, încercând să stabilească de unde exact izvorăşte Nilul. Însă şi atunc,i dar şi acum, a te aventura în Africa nu era o întreprindere prea uşoară, existând multe şanse să-ţi laşi pielea acolo, dupa cum s-a întâmplat şi cu Schuver care a murit în august 1883, fiind rănit mortal într-o ambsucadă de către luptătorii din tribul Dinka. Un alt explorator scoţian, Mungo Park, s-a interesat de zona Nigerului, şi după o expediţie încununată cu succes, în anul 1797 (obţinând informaţii despre geografia zonei dar şi în sensul că a reuşit să se întoarcă cu bine din Africa) Park a a murit în cea de a două expediţie, în 1806.

Un oraş african legendar care a stârnit imaginaţia şi interesul europenilor în secolul al XIX-lea a fost celebrul Timbuktu, oraş în care a ajuns maiorul scoţian Alexander Gordon Laing, (nascut la Ediburgh în 1794) în august 1826 venind dinspre nord, plecând din oraşul Tripoli. Convoiul lui Laing a fost atacat de tuargei, el fiind rănit în 24 de locuri şi mutilat, pierzându-şi mâna dreaptă. Împreună cu un alt supravieţuitor, Laing  a reuşit totuşi să ajungă în Timbuktu, fiind primul european care a reuşit să traverseze Sahara. La scurt timp el a fost nevoit să părăsească oraşul al cărui rege (radical islamist, am spune acum) nu îi suporta prezenţa, fiind decapitat la 50 km vest de oraş de către teroriştii tuargei pentru că refuzase să îşi renege credinţa creştină şi să adopte Islamul. Francezul Rene August Caillie a ajuns la Timbuktu în 1828, revendicând premiul de 10.000 de franci oferit de Societatea Franceză de Georgrafie. Tuaregii erau stăpânii deşertului Sahara şi se ocupau şi cu jafurile, dând de altfel mari bătăi de cap armatei coloniale franceze în secolul alXX-lea. Un alt călător scoţian, mult mai celebru decât cei menţionaţi până acum a fost David Livingstone (1813-1873) care s-a concentrat asupra Africii Centrale şi de Est, fiind primul european care a văzut cascada Victoria (numită astfel în cinstea reginei Victoria, împărăteasă a Indiei) şi care a călătorit cu succes în Africa, de la coasta de vest la cea de est, o realizare incredibilă pentru acele timpuri. Livingstone este înmormântat la Westminster chiar dacă a murit în  Zambia (corpul său a fost îmbălsămat de slujitorii săi africani şi adus la ţărm, inima lui este îngropată în Africa, sub un copac). Scoţianul Mackanzie a călătorit în Canada şi a ajuns, navigând pe fluviul care avea să-i poarte numele, până la Oceanul Artic chiar daca el spera să ajungă la cel Pacific, deschizând o altă rută comercială.

Moda explorărilor georgrafice în Africa avea să cuprindă treptat întreaga Europa, ajungând, în mod surprinzator, până şi în România, ea nelimitându-se doar la naţiunile cu tradiţie maritimă şi imperială. Samuel Teleki, călător de origine maghiară a reuşit să ajungă în 1888 la lacul Turkana din Kenya de astăzi (pe care, l-a denumit lacul Rudolf, după numele moştenitorului coroanei austro-ungare ce a avut un sfârşit tragic, sinucigându-se), iar în 1889 alpinistul Hans Meyer a ajuns primul pe vârful Muntelui Kilimanjaro, iar geograful austriac Oscar Baumann a stat în perioada 1892-93 în zona lacului Tanganyika, întocmind hărţi. Malaria, dezinteria, nu numai ostilitatea triburilor autohtone au facut poate chiar mai multe victime în rândul exploratorilor şi călătorilor europenei, clima Africii fiind complet diferită de cea a Europei (cu atât mai mult a ploioasei Marii Britanii), însă încăpăţânarea şi curiozitatea omului alb au prevalat.

_1512_Page_5Cartea oferă informaţii şi despre alţi exploratori ai Americilor, mai puţin cunoscuţi faţă de un Columb sau Magellan şi care merită menţionaţi. Juan Ponce de Leon a navigat cu Columb şi a pus stăpânire pe Florida în numele Spaniei, încercând să întemeieze aici, fără succes o colonie (1513). Giovanni da Verazzanno a fost angajat de regele Franţei să exploreze coasta de est a Americii iar De Soto a descoperit fluviul Mississippi încercând să găsească aur. Jacques Cartier a explorat de trei ori, în perioada 1530-1540 coastele Canadei, intrând în estuarul fluviului Sfantului Laurenţiu. În 1681 şi 1682 Rene-Robert Cavalier de La Salle a explorat sudul fluviului Mississippi, revendicând centrul Americiii de Nord în numele Franţei, denumind după numele regelului francez din acea vreme, Louis al XIV-lea, statul Louisiana (o zonă mult mai vastă decât actuala întindere a statului american federal cu acest nume). Extrem de dificile au fost si expediţiile nordice, prin care europenii, mai ales britanici şi francezi, au încercat să descopere un pasaj prin care să ajungă spre Asia, fără să înconjoare America de Sud, după cum procedau  portughezii şi spaniolii. Aceste expediţii aveau şi o dimenisune politică evidentă dar şi una comercială, fiind finanţate în mare măsură de diverse companii care la un moment dat aveau să deţină avamposturi comerciale dar şi ţinuturi uriaşe ca suprafaţă şi bogăţie, în care autoritatea statelor europene era practic inexistantă. De altfel setea de câştig a fost unul din imboldurile esenţiale ale descoperirilor geografice, o realitate istorică uitată astazi.

Marea majoritate a toponimelor din Amercia care nu sunt de origine indigenă poarta numele exploratorilor, cum ar fi oraşul Vancouver, numit dupa George Vancouver, unul din aghiotanţii lui Cook.  Mare navigator englez ucis în Hawai a ajuns şi în Alsaka în 1778 unde ruşii infiinţaseră câteva mici porturi pescăreşti. Competiţia între marile puteri europene a fost o altă cauza a impulsionarii descoperirilor georgrafice, fiecare tara sperand s-o ia inaintea celorlalte, toate fiind in competitie cu celellate, rareori aliindu-se între ele (alianţe de conjunctură şi în general împotriva altei puteri europene). Aceasta se întâmpla şi pentru că diferenţele tehnologice şi militare între europeni şi restul lumii erau mari, uneori chiar uriaşe, europenii putând să se impună în nenumărate confruntări în ciuda numărului relativ mic. Insă pierderile umane erau foarte ridicate, indiferent dacă vorbim despre călătoriile peste oceane sau în interiorul continentelor, având în vedere că europenii căutau în principal aur şi argint. Doar un sigur exemplu: expediţia lui Quesada în Columbia şi Venezuela a început in anul 1569 la ea luand parte initial 400 de spanioli si 8 preoti, intorcandu-se/supravietuind in 1572 doar 64 de spnioli si 2 preoti. Quesada a înfiinţat Santa Fe de Bogota în 1538. Interesant este şi că în această zonă au avut loc câteva expediţii germane (Hohermuth 1533-38 sau Federmann 1537-39) dar care nu s-au materializat printr-o implantare de lungă durată a coloniştilor germani.

Impresionanta lucrare ofera informaţii succinte şi imagini de o calitate extraordinară (nu mai vorbim de hărţile excelente), ca de altfel pe întregul parcurs, şi despre odiseea spaţială, programele NASA de cercetare, un scurt istoric al explorării spaţiale, aspecte despre viaţa problematică la bordul staţiilor spaţiale dar şi viitoarele perspective ale exlporării spaţiale, având drept cap de afiş dorinţa NASA de a trimite un om pe Marte la mijlocul anilor 2030. O carte pasionantă, de o calitate grafică de excepţie, un regal pentru oricine este pasionat de acest capitol fascinant din istoria umanităţii.

Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Elefant.ro.


[1] Versiunea in limba romana a aparut la Editura Litera, Bucuresti, 2011.

Articole similare

Gastronomia reflectă nivelul de civilizaţie al unui popor: Trei secole de gastronomie românească

Delia Marc

Ruşii, masonii, Mareşalul şi alte răspântii ale istoriografiei, de Mihai Dimitrie Sturdza

Dan Romascanu

O sovietohagiografie

Codrut

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult