Carti Literatura romaneasca

Jurnal oniric: „Anul mutilat”, de Cristina Eșianu

„Anul mutilat”, de Cristina Eșianu
Editura Paralela 45, Colecția Avanpost. Proză, Pitești, 2019

Primul și cel mai important lucru pe care vreau să-l consemnez la începutul notelor mele de lectură a cărții ‘Anul Mutilat’ al Cristinei Eșianu este că este extraordinar de bine scrisă. Cartea a apărut în colecția ‘Avanpost – Proză’ a Editurii Paralela 45 în 2019. Este vorba, formal cel puțin, despre o carte de debut, dar avem de-a face cu o debutantă cu totul specială. Cristina Eșianu s-a născut în 1967, este profesoară și jurnalistă, masterandă în stilistică și poetică a Universității ‘A. I. Cuza’ din Iași și doctor în literatură comparată a Universității din Montreal. O profesionistă, deci, a cercetării și istoriei literare, cu o pasiune pentru suprarealismul românesc materializată în volume și articole publicate. ‘Anul mutilat’ este însă debutul ei în ficțiune, dar și termenul acesta este problematic. Chiar m-ar interesa să știu cum categorisește specialista în literatură Cristina Eșianu acest volum, în ce raft l-ar pune.

Aparent avem de-a face cu un jurnal, jurnalul unui an, 2018, al unei eroine care își dezvăluie destule detalii biografice pentru a fi, cel puțin în parte, comparată cu scriitoarea însăși. Este o femeie matură, are un băiat adolescent despre care aflăm din primele pagini că seamănă destul de bine cu Kurt Cobain pentru a fi numit Kurt Cobain în toată cartea și – precum autoarea – s-a întors în România după ani petrecuți în America de Nord – Canada, mai precis Quebec, și Statele Unite. Lucrează într-un bar, amânând compromisul unei poziții didactice în sistem. Partenerul de viață pare o prezență continua alături de ea, deși îl numește în mod consecvent ‘fostul meu soț’, la fel cum pe cea mai bună prietenă a sa o numește ‘fosta prietenă’. Viața reală pare a se scurge într-un permanent plan paralel cu o lume imaginară în care tatăl este poetul suprarealist Gellu Naum (căruia Cristina Eșianu i-a dedicat un eseu publicat în volum), iar sora este Amy Winehouse. Textul este compus din 225 de capitole – unele reduse la o propoziție sau un paragraf, altele intinzându-se pe câteva pagini. Daca multe dintre capitole pot fi plasate cu precizie în prezent sau în trecut, epilogul furnizează o punere în context onirică. Fiecare dintre texte are consistență individuală și independență, iar ordinea lor este sau pare aleatoare. Ansamblul  crează un portret, precum piesele unui mozaic.

Există în ‘Anul mutilat’ câteva teme recurente, reprezentative pentru obsesiile scriitoarei – povestitoare. Una dintre ele este legată de experiența relocarii, a vieții duse vreme de câțiva ani într-o altă țară care ar putea fi la fel de bine altă planetă, și reîntoarcerea care pare inevitabilă în pofida dezamăgirilor.

‘M-am întors la mine acasă de curând. Mă gândesc să rămân aici macar un an. Am vagabondat șapte ani prin lume. Acum stau cuminte, așezată pe scară și mă uit la cer. E același cer. Mă întreb de ce mi-a trebuit să plec și de ce am nevoie tot timpul de alte ceruri. Cine trăiește în aceeași lume a ratat totul fară să știe, îmi zice celălalt eu, cel nearțăgos. În cercul mic nu se întâmplă lucruri mari. Diametrul unui cerc mic rămâne mic. În interiorul cercului mic se întâmplă doar lucruri care seamănă intre ele, până și limba e aceeași. Asta îmi vine din cortexul central. Apoi se activează și partea din spate, cerebelul mic. El mă face să plâng. Înghit emoții strâmbandu-mă și-mi țin gura. Mă acoper cu o cuvertură pe care o am de la bunica – în America n-aveam cuverturi de la bunica – și o amușinez profund, cu senzația idioata că-mi regăsesc copilăria. Sunt un cocon trist, terfelit în bale.’ (pag. 11)

Relația cu România regăsită este incomodă:

‘O țara, țara mea, România, cu boarfele ei murdare dând pe dinafară pe stradă, cu oameni care vorbesc într-un dialect vulgar, inventat parcă de un trib care nu cunoaște decât scuipătura și încăierarea, cu peturi aruncate prin șanțuri și babe care parcă n-au fost niciodată femei, cu bărbați murdari și beți încă de la prânz. O țară cu multe căruțe și mașini second hand, o țară cu multe carnagii pe șosele, țara celor mai mulți morți între două orașe.’  (pag. 103)

Și totuși, ‘acasă’ este locul în care există implicare, în care indignarea are adrese precise. În acele capitole în care este relatată experiența americană, tonul este mult mai distant și povestirile capătă tentă de impresii de călătorie într-un teritoriu pe care nu și-a propus niciodată să și-l facă ‘acasă’.

Scriitoarea poartă cu ea, precum toți cei care aparținem generațiilor care s-au născut și au apucat să trăiască o parte din viața matură în perioada comunistă, traumele acelei epoci. Recomand citirea capitolului 63 (despre ‘ce înseamnă pentru mine comunismul’) tuturor celor care se lasă atrași în mirajele nostalgiei, precum și militanților împotriva libertății avorturilor, în special femeilor printre ei.  

‘Din cauza comunismului bunicul meu a fost arestat și dus la Canal trei ani, bunica a rămas acasă cu tatăl meu sugar, comuniștii i-au ars cărțile reacționare, iar unchiul meu, N, a fost obligat să-și mănânce rahații la Pitești. Din cauza comunismului tatăl meu n-a fost primit la liceu pentru că tatăl lui era preot, iar bunicul meu matern a trebuit să semneze pentru colectivizare ca să n-o dea afară pe mama din facultate.

 

Pentru mine, însă, comunismul e mai ales copilul meu mort. E copilul pe care l-am avortat în buda de lemn din curtea școlii generale din satul V. Copilul meu era compus din bucăți de carne de culoarea ficatului de porc.’ (pag.59)

Pentru a găsi o rază de lumină în amintirile consemnate de Cristina Eșianu trebuie căutate cele două sau trei însemnări care se referă la copilărie și la imaginea bunicului (personaj desemnat și el printr-o inițială, H.). Este unul dintre puținele repere pozitive într-o lume strâmbată ireversibil de perioada comunismului, și care pare să nu fi reușit să se întoarcă în vreuna dintre mătcile normalității, chiar daca, cel puțin biografic, autoarea sau alter-ego-ul ei ar fi avut vreme destulă să se redreseze:

‘Satul în care fojgăiam în copilărie era mic, foarte mic, un punct doar. În inima lui, așezat pe o bancă îngustă, respira un om. Cineva care îmi vorbea. Cineva care dădea sens lumii, cineva care era sensul universului, axa lui, un om fară de care lumea mea ar fi capotat.’ (pag. 134)

La celălalt pol, o boare de pozitivitate este furnizată de evocările fiului, ‘Kurt Cobain’, ajuns în ‘anul mutilat’ la vârstă adolescenței. În pofida urâțeniei și kitsch-ului estetic și moral care pare să domine, în raportare cu propriul trecut, comparația este favorabilă:

‘Device-uri și excursii la NASA, emoticoane și abrevieri, englezisme, argouri, discuții despre conturi și avataruri, astea sunt subiectele lui predilecte. În lumea lui Amazonul nu mai e un fluviu, iar apple nu mai e un măr. Kurt Cobain vorbește trei limbi deodată, dar nu e atașat de niciuna.

Lumea lui e totuși mai buna decât a fost a mea, lumea mea de om tânăr cu activiști de partid, torționari, granițe închise, o singură limbă oficială de lemn, cultul personalității deșănțat, educatori tâmpiți care turnau la Securitate și aplicau fară să ezite pedepse corporale, o lume de scelerați.’ (pag. 26)

Raportarea la evenimentele și viața personală este sinceră și crudă, de multe ori frizând șocantul. Nu cred însă că trebuie să ne mire, dacă privim aceasta culegere de texte că însemnări într-un jurnal foarte intim. Față de ea însăși, autoarea nu se ferește să se exprime direct despre lupta cu vârsta, despre teama de a îmbătrâni, despre imposibilitatea și ineficacitatea refugiului în excese. Față de cititori ea aplică ceea ce sugerează unul dintre motto-urile cărții, atribuit lui Franz Kafka, dintr-o scrisoare către Oskar Pollak din 1904: ‘La ce bun să mai citim o carte care nu ne trezește cu un pumn în scăfârlie?’. În continuarea scrisorii ideea este dezvoltată în ‘O carte trebuie să fie ca un topor care sparge gheața din sufletele noastre’. Ceea ce nu ne răscolește universul este lipsit de interes. Când am încetat să ne mai răzvrătim suntem în pericol să fi îmbătrânit ireversibil:

‘Am o inima care s-a uzat, o port după mine peste tot, uneori hârâie ca o drujbă ambalată la maximum, dar de obicei e silențioasă și bleagă. Durerea despărțirilor de demult stă înăbușită sub o mie de straturi, de riduri, de abdicări, ea nu vă mai răzbi niciodată la suprafață, ea nu se va repeta.’ (pag.95)

De la publicarea cărții Cristinei Eșianu au trecut mai mult decât doi ani și nu pot decât să fiu uimit de tăcerea cu care a fost întâmpinată. Poate că este vorba despre lipsa de promovare adecvată, poate că a intervenit pandemia. Nu am reușit să găsesc nicio recenzie nici în presa literară și nici în blogosferă, cu excepția celei scrise de colegul Jovi de la portalul ‘Filme și cărți’. Au ocolit-o complet nominalizările pentru premiile literare. Și totuși, este vorba, în opinia mea, despre una dintre cele mai bune cărți apărute în limba română în ultimii ani, o carte care nu-și poate lasă indiferenți cititoarele și cititorii. Unele capitole au concentrația și expresivitatea haiku-urilor. Altele arată un talent remarcabil de povestitoare. Toate șochează și captivează prin sinceritatea abruptă a dezvăluirii trăirilor interioare, prin descrierea fară menajamente a contextului personal și social prin care a trecut autoarea. În fine, este o carte feministă în cel mai pozitiv sens al cuvântului, o carte despre trăirile unei femei din România în lumea de astăzi și în deceniile care ne-au precedat.

Menționez și coperta al cărei design îi aparține lui Laurențiu Midvichi, o excelentă reflectare metaforică a conținutului cărții.

Când o carte ca aceasta marchează un debut literar atât de intens și de calitate, se pune întrebarea ‘ce va urma?’. Găsim poate un fel de răspuns într-unul dintre capitolele scurte ale cărții, capitol compus din doar două propoziții:

‘Scriu numai despre lucruri care există. Aș vrea să scriu despre lucruri care nu există.’ (pag. 21)

Poate că aici stă cheia continuării carierei de prozatoare a Cristinei Esianu. ‘Anul mutilat’ este o carte atât de personală, cu o eroină-povestitoare care își dezvăluie trecutul și trăirile prezente cu o asemenea intensitate, încât cititorii se pot întreba dacă nu este vorba despre arderea unei flacări care a consumat prea mult. Eu sper că nu este cazul și că dorința de a scrie ficțiune (‘despre lucruri care nu există’) este o promisiune pentru cărțile următoare. 

Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.

(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro)

Articole similare

Istoria țării de la capătul lumii: A Brief History of Japan, de Jonathan Clements

Dan Romascanu

Prin blogosfera literară (16 – 22 noiembrie 2015)

Dan Romascanu

“Pământul nu uită. Locul este un prag prin care păşeşti în timp”: Fiica ceasornicarului, de Kate Morton

Delia Marc

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult