Mi-am dorit foarte mult să vorbesc cu Gelu Diaconu despre volumul său, „Băieții n-au voie să plângă”, apărut în anul 2023 la Editura Paralela 45 (despre care a scris și Irina aici), iar prilejul a venit la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere FILIT Iași 2023, unde am fost amândoi invitați din partea presei culturale.
Am discutat, așadar, despre volumul apărut la Editura Paralela 45, despre cărțile sale anterioare și viitoare, dar și despre felul în care site-ul O mie de semne a apărut și s-a dezvoltat, în ciuda lipsei de fonduri puse la dispoziția jurnalismului cultural din România. Enjoy!
– Cine ești tu, Gelu Diaconu? Spune cititorilor noștri ceva despre tine.
Asta este cea mai dificilă misiune pentru mine, să mă prezint, pentru că întotdeauna am fugit de aceste auto-prezentări, deoarece mi s-au părut mereu un pic fastidioase. Dar dacă m-ai întrebat, îți răspund: sunt jurnalist cultural, așa făcut la apelul bocancilor, pentru că am spus întotdeauna și repet încă o dată că nu am studii superioare, nu am studii de jurnalist, am învățat totul din mers, am furat meserie unul de la altul, de la colegi foarte buni pe care i-am avut la ziarul Ring; cu scrisul stăteam bine, adică puteam să articulez propoziții sau fraze mai complexe decât „Ana are mere”. Este o chestiune pe care am învățat-o de-a lungul timpului, nu a fost un stagiu de trei ani de facultate, ci s-a întâmplat în timp. Deci sunt jurnalist cultural, unii spun prin târg că sunt și scriitor, eu încă nu sunt convins de treaba asta, deși am publicat multe cărți. În rest, știi foarte bine: mă ocup cu podcastul Biblioteca lui Gelu, fac recenzii pe site-ul O mie de semne, cam ce faci și tu pe Filme-cărți, cu deosebirea că eu nu mă ocup de filme, deși sunt fan filme.
– Care este cărțile publicate de tine ți-este cea mai dragă?
Fără să ezit, „Sebastian”. În romanul „Sebastian”, am investit nu doar timp și muncă foarte susținută, am investit și suflet, a devenit la un moment dat o chestie emoțională pentru mine și, pe de altă parte, a fost o ambiție personală, deoarece am avut multe hopuri cu această carte: la un moment dat, am abandonat-o, prin 2014, mi-am spus că nu sunt în stare să scriu cartea asta, dar nu pentru că nu eram în stare efectiv, ci pentru că lucram la ziarul Ring, programul era infernal – plecam pe la 9.30 de acasă, ajungeam la redacție la ora 11 și ajungeam înapoi acasă seara, pe la 8-8,30 – mâncam ceva, făceam un duș și mă băgam la schimbul doi, cum ar veni, și lucram de pe la ora 10 până la ora 2 noaptea, în medie. Apoi, am avut o stare de epuizare și am abandonat-o, n-am mai putut să mai țin ritmul. Am mai lucrat la ea sporadic din 2014 până în 2016 în weekenduri și, după aceea, în 2016, când s-a terminat povestea Ring, am terminat cartea și am publicat-o în 2018. Deci, clar, „Sebastian” e cartea care-mi este cea mai dragă.
– Că vorbeam de felul în care ai scris cartea, să te întreb de tabieturile tale în această privință: Cum scrii, când scrii?
În general, am rămas cu scrisul de noapte, deoarece e liniște, în primul rând, nu mă mai distrage nimic, în casă e liniște, soția doarme. Tot noaptea îmi place să scriu, mă detașez de ceea ce fac în timpul zilei și mă simt mult mai bine să fiu bufniță de noapte. Încă scriu de mână, dar am făcut o excepție când am scris „Băieţii n-au voie să plângă”, romanul recent apărut la Editura Paralela 45, pe care l-am scris pe laptop. De ce s-a întâmplat chestia asta? Pentru că eu am un jurnal din adolescență, care era deja scris de mână. Și pornind de la acel jurnal, am creionat toată povestea din „Băieţii n-au voie să plângă”, gândindu-mă că fac și transcrierea, dar scriu și romanul.
În privința altor tabieturi, niciodată nu mă apuc de scris fără să am un pahar de vin lângă mine – beau un pahar-două de vin, pentru că acesta mă relaxează. Deci paharul de vin nu-mi lipsește, așa cum am mereu lângă mine o carte: mai întâi citesc un pic, mie-mi lectura îmi dă startul. Citesc o anumită carte, mă introduce în atmosferă și în momentul în care-mi vine o idee, mă simt ok să pun mâna pe creion și încep să scriu.
– Povestește-ne puțin despre proiectul ”Prima dragoste”, de la Editura Paralela 45, și volumul Băieţii n-au voie să plângă. Cum ți-a venit ideea, cum ai primit propunerea și de la cine?
Ideea nu a fost a mea, ideea a fost a Dianei Iepure, care este aici lângă noi și ne supraveghează. A fost o surpriză extraordinară pentru mine când mi-a trimis mesajul prin care m-a invitat să particip la seria „Prima dragoste”. În acel moment, s-au aprins artificiile în mine, lucru care nu mi se întâmplase niciodată, deși n-am elucidat niciodată misterul: „Cine a fost prima dragoste?” Dacă ar fi să o luăm cronologic, a fost profesoara de franceză, pe care, într-adevăr, o port în suflet și a fost o femeie foarte frumoasă, gracilă și un pic clorotică. Deci avea toate caracteristicile unei franțuzoaice rafinate și se îmbrăca foarte bine, foarte frumos, în condițiile în care noi învățam la o școală din Ferentari, eram săraci, cu găuri în tălpi. Ea era într-adevăr o apariție, aveam senzația că pur și simplu coborâse din revistele de modă. De altfel, nici nu a stat mult acolo, am avut-o profesoară doar un an de zile și apoi a plecat, s-a angajat la Tarom ca stewardesă.
Așa că, după mesajul Dianei și focul de artificii, am știut în câteva ore ce aveam să scriu, mi-am creionat toată povestea. După aceea, mi-am făcut o schemă cum fac de obicei și apoi m-am lăsat dus de val. Am ieșit din acea schemă, pentru că nu respect niciodată planul inițial, și am scris cartea în mai puțin de o lună, cel puțin primul draft. Am scris cu un entuziasm, cu o bucurie și cu o efervescență pe care n-am mai avut-o la nicio altă carte, deoarece scriam despre mine, scriam despre adolescența mea și eu mereu spun că stau prost cu memoria, mai ales cu cea recentă. Dacă mă întrebi ce am făcut ieri-alaltăieri, trebuie să mă gândesc foarte bine. Dar e cu totul altfel cu memoria recurentă, memoria îndepărtată: mi-aduc aminte cu mare limpezime lucruri pe care chiar am crezut la un moment dat că le-am uitat. Mi-a folosit această memorie, așa cum mi-a folosit și jurnalul, pentru că mi-a reactivat stările de atunci, emoțiile din adolescență.
– Aceasta a fost o cerință a editurii, ca totul să fie îmbrăcat sub forma unei autobiografii, sau a fost o alegere personală?
Nu, Diana nu mi-a cerut absolut nimic, m-a lăsat liber, deci am avut libertate totală. Subiectul trebuia să fie legat de prima dragoste și, evident, că sunt și elemente ficționale, pentru că am încercat să lipesc toate întâmplările și să le dau o formă de roman. Deci este o îmbinare de ficțiune cu realitate, dar, în principiu, sunt întâmplări care au avut loc.
-Descriind Ferentariul copilăriei tale, spuneai că „violența era spectacol”. Ai mai revenit peste ani în zonă? Iar dacă da, cât de mult simți că s-a schimbat peisajul?
O singură dată m-am mai dus unde am locuit în Ferentari: când eram jurnalist la ziarul Ring, am fost pentru a face un reportaj, eram în căutarea urmelor pe care le-a lăsat un prieten de-al meu mort la Revoluție, fiind împușcat în seara zilei de 21 decembrie 1989 la Intercontinental, la baricadă, unul dintre cei 49-50 de oameni care au murit în noaptea aceea. Îl căutam pe fratele lui, ca să-mi povestească ce s-a întâmplat atunci, deși se mutase din zonă. Am bătut la ușa unei vecine, doamna Pană, care încă locuia în blocul respectiv, care și-a adus aminte de mine, bineînțeles, pentru că era un bloc cu patru etaje și, înainte, relațiile dintr-o scară de bloc erau diferite față de astăzi. Atunci toată lumea era prietenă cu toată lumea, intrai prin case cu ușurință, mai ales dacă erai copil.
De atunci n-am mai fost, având în vedere că asta se întâmpla prin 2010-2011. Lucrurile se schimbaseră încă de atunci. Imaginează-ți că zona în care am locuit eu în Ferentari era o enclavă de blocuri, înconjurate de casele vechi din zona respectivă. Unele dintre case aproape că nu le-am mai recunoscut, pentru că erau refăcute. Imaginea pe care o aveam eu despre locul unde am copilărit a rămas, dar lumea s-a schimbat. Strada Soreni, care era decisivă pentru micii fotbaliști din perioada aia, pentru că veneau mai puține mașini, era pietruită cu piatră de râu în perioada copilăriei mele, iar acum era asfaltată, nu mai exista maidanul de la Școala nr. 14, care era chiar în curtea școlii.
Și da, atunci violența era un spectacol, deoarece era practic la vedere și vorbesc aici nu doar despre violența de pe stradă, ci și despre violența conjugală, era ceva cotidian.
– Povestind despre sex, despre o perioadă în care domina confuzia despre acest subiect considerat tabu, crezi că prin cartea ta atragi atenția asupra necesității unei educații sexuale mult mai serioase în instituțiile de învățământ, în rândul copiilor și adolescenților?
Mi-aș dori și nu neapărat prin „Băieţii n-au voie să plângă”, mai ales prin „Kaulas”, care e publicată la Editura Cartier. În „Kaulas”, am încercat să ating un subiect care am senzația că e tabuizat și în ziua de astăzi, unde protagonistul este un adolescent a cărui sexualitate încă nu e definită, care are anumite confuzii, nu știe dacă e gay sau e heterosexual. Știi că adolescența este foarte dificilă, se definește personalitatea pentru mai târziu, așa că dacă trăiești niște traume, niște lucruri inadecvate se transformă în subiecte inavuabile. Când ești matur, îți este teamă nu doar să vorbești despre experiențele respective, ci îți este teamă să-ți amintești de ele ca atare. Și atunci din această cauză devin inavuabile – ți-e teamă să le răspândești în lume, să te confesezi. Ca să nu fii respins. E o formă de respingere pe care societatea o perpetuează și este o chestiune care mă revoltă: să nu poți să vorbești liber despre unele lucruri sensibile mi se pare o formă de cenzură. Însă societatea noastră se poate schimba greu, pentru că este o societate fundamental tradițională și atunci lucrurile se mișcă foarte-foarte greu. Iată că după 32-33 de ani care au trecut de la Revoluție, încă ne scăldăm în apa asta tulbure a tabuizărilor, lucru care nu mi se pare în regulă.
-În roman amintești de mai multe ori de gândul din adolescență de a scrie un roman. Crezi că ai simți sau ai anticipat de timpuriu că vei alege această profesie?
Îmi doream să fiu scriitor când eram adolescent. La 16 ani, m-am apucat să scriu primul meu roman – o poveste, o nebunie, la care scriam cu pasiune. Din păcate, acel manuscris s-a pierdut, dar mi-amintesc că scriam cu pasiune, aveam, ca tot adolescentul, tot felul de inserții erotice, mi le imaginam și încercam să brodez pe tot felul de povești pe care le auzeam de la alții. Eram foarte convins că o să scriu romanul ăsta și o să-l termin.
Mi-a ieșit greu să devin scriitor, deși-mi doream foarte mult și eram practic în mijlocul cărților – tatăl meu a fost tipograf, mi-aducea cărți de la Casa Scânteii, aveam cărți în permanență în casă, aveam bibliotecă. Deoarece eram un copil timid și bolnăvicios, ce puteam să fac altceva decât să stau în casă și să citesc? Am învățat să citesc înainte de a merge la școală tocmai în ideea că aveam nevoie de un fel de escapism, să evadez din realitate și să mă duc în lumea poveștilor.
– Reușea tatăl tău să aducă în casă și cărți care nu prea circulau pe piața comunistă?
Nu, mi-aducea cărți care erau tipărite pur și simplu la Casa Scânteii. Dar multe povești, cărți de aventuri, am citit „Copiii căpitanului Grant”, seria Jules Verne. Am avut multe cărți extraordinare, unele le păstrez și în ziua de astăzi. Așa l-am cunoscut pe Edgar Allan Poe, neștiind efectiv cine este Edgar Allan Poe, cum ar fi „Mellonta Tauta”, broșuri pe care încă le am în bibliotecă, le-am păstrat de atunci, „Oliver Twist” și multe alte cărți pe care probabil că unii dintre congenerii mei le-au descoperit mai târziu; eu am avut marea șansă să le descopăr exact atunci când s-au tipărit.
– Este clar că o alegere ca cea pe care a fost nevoit să o facă naratorul, între Oana și Doinița, are o puternică încărcătură emoțională. Are acesta regrete față de alegerea pe care a făcut-o atunci? Sau crezi că suferința este adesea necesară în procesul de dezvoltare al unui tânăr?
Am regrete față de Doinița, care este un personaj absolut real, căruia i-am păstrat și numele din drag pentru ea. Este o fată față de care am fost măgar, ăsta e cuvântul, am avut un comportament total inadecvat: am tratat-o cu superioritate, eram un puști prost și îngâmfat, nu-mi dădeam seama ce comoară de fată era. Până la urmă, s-a săturat de mine și mi-a spus că nu putem continua și, Da, ăsta e regretul meu. Pentru că dacă înainte să plec în armată, aș fi reușit să păstrez relația cu ea, probabil că am fi rămas pentru întotdeauna împreună. Ea își dorea acest lucru, însă nenorocirea a fost că ea era mult mai matură decât mine. Eu însă eram complet imatur, eram defazat, eram un prostuț îngâmfat, deoarece mizam pe așa-zisa inteligență, pe faptul că aveam cunoștințe, că trecusem prin multe cărți și învățam bine și așa mai departe, mă gândeam eu că voi ajunge cine știe ce. Nu, a fost o prostie și nu trebuia să amestec lucrurile astea în relația cu această fată.
-Ce părere ai despre faptul că mulți oameni percep jurnalul ca fiind depășit ca specie literară în zilele noastre? Totul a trecut în social media, pe bloguri, pe podcasturi. Crezi în continuare în jurnal ca exercițiu creativ cu rol terapeutic? Chiar deunăzi Mircea Cărtărescu (care a început să scrie jurnal în 1978) spunea că va publica jurnal la fiecare 7 ani…
Cred că cei care consideră că jurnalul ca atare, ca scriere autoficțională, este depășit greșesc, deoarece foarte mulți scriu jurnal, dacă ne uităm în jurul nostru. Chiar dacă o fac sub formă de blog, tot un fel de jurnal este, până la urmă. Eu iubesc jurnalul scris pe hârtie. Nu sunt un scriitor de jurnal consecvent, am pauze foarte-foarte mari, iar în momentul în care mă reapuc de jurnal, am un entuziasm extraordinar, îmi spun: „De data asta o să scriu jurnal și o să fiu consecvent”. Nu se întâmplă așa, am doar notații sporadice, perioade mari de timp nu scriu, așa că nu pot să spun că am un jurnal. Am doar fragmente de jurnal, așa că nu aș putea să încropesc o perioadă anume așa cum face Mircea Cărtărescu, care are jurnal de la 17 ani și continuu.
– Mă gândesc că sunt unii autori care scriu jurnal pentru ei și sunt alții care scriu jurnal știind că acesta va fi publicat.
Eu nu cred că un jurnal publicat conține tot ce a scris în jurnal autorul respectiv. Cei care se gândesc să-și publice jurnalul – deci scriu cu acest scop – inevitabil se autocenzurează, pentru că nu poți altfel: poate spui lucruri sensibile, poate vorbești despre autori în viață, ai răbufniri, te confesezi după un moment de enervare și poți astfel să lezezi intimitatea anumitor persoane și inevitabil la editare tai bucăți din jurnal.
– Jurnalul tău din Băieţii n-au voie să plângă a fost editat?
Da, a fost editat și, evident, rescris pentru că atunci scriam foarte prost 🙂 . Dar linia narativă s-a păstrat, am păstrat elementele esențiale ale narațiunii, întâmplările sunt autentice. Am stilizat însă textul.
-Ce urmează pentru Gelu Diaconu, a cărui cea mai recentă carte este „Elegiile Din Drumul Taberei”, apărută la Tracus Arte?
Mai există un volum de poezie la care eu țin foarte mult, am încercat să-l public și n-am reușit până acum. E un volum de poezie scris în 2018-2019, cu titlul „77 de cântece pentru Mr. Peanut”, este o poveste despre un cățel pe care îl am din când în când acasă, cumpărat de băiatul meu, Mihai. L-am avut o perioadă mai lungă acasă într-o toamnă și, având biroul în sufragerie, cine putea să aibă grijă de el, să-l plimbe? Eu. Și am avut o perioadă de inspirație, făcând un dialog imaginar cu Mr. Peanut (Bobiță pe numele lui), și a ieșit o carte de poezie.
Am ținut foarte mult să fie 77 de poeme, pentru că este inspirat din „77 Dream Songs” a lui Berryman, o calchiere a volumului acestuia, dar în altă cheie, un soi de colocvialitate însoțită de umor: vorbesc imaginar cu un cățel și avem un fel de dialog pseudo-filosofic.
[Între timp, volumul a apărut în toamna anului 2023 la Editura Junimea, n.m.]
– Voiam spre final să te întreb despre „O mie de semne” Noi, cei aflați oarecum în lumea literară, știm că este o inițiativă și o realizare excelentă, dublată de multă muncă, știm cât de greu e să scrii și să publici zi de zi. Cum este această încercare privită de tine și de colegii tăi pe termen lung? Merită să ne ancorăm în lumea asta literară, știind că banii sunt prea puțini în această lume?
Din punct de vedere financiar, nu merită. E o gaură neagră. Așa cum vezi, băieții mei au investit foarte mult în aparatură, ca să facem treabă chiar profesionistă. În videoclipurile care apar în „Biblioteca lui Gelu”, este vizibil că au fost din ce în ce mai bune din punct de vedere tehnic. Și la FILIT, am evoluat față de ediția anterioară, mutându-ne practic podcastul aici. Dar, cum spuneam, din punct de vedere financiar, este o gaură neagră. Sunt bani pe care n-o să-i recuperăm niciodată.
În privința viitorului, nu știm, dar o să continuăm să facem ceea ce știm să facem. Primim multe cărți din partea editurilor, de exemplu, și le mulțumim de un milion de ori pentru asta, e absolut minunat că se întâmplă asta, dar eu am un fel de deviză: Aceste cărți nu pot plăti facturile! Plus că trebuie să mânănc și să beau măcar un pahar cu apă. Deci este nevoie de fonduri.
În ultima vreme, am observat că aceste fonduri sunt din ce în ce mai subțiri: pe Patreon, de exemplu, s-a subțiat considerabil income-ul și nu văd o soluție – la PR nu mă pricep, iar pe de altă parte nu am deschiderea și nu am nici îndrăzneala să mă duc să bat pe la uși pentru sponsorizări. Nu am acest talent.
Proiectul însă continuă: în momentul de față nu mai pot să fac altceva, voi duce proiectul mai departe, acesta este job-ul meu.
– Mulțumesc mult.
Și eu mulțumesc și te aștept într-o zi în „Biblioteca lui Gelu”.
(Sublinierile ne aparțin. Întrebări formulate de Irina Vasile și Jovi Ene.)
