District Terminal (2021) – Mantagheye payani
Regia: Ehsan Mirhosseini, Bardia Yadegari
Distribuția: Sara Ajorloo, Farideh Azadi, Reza Bahrami
‘District Terminal’ (2021), co-producția iraniano-germană regizată de Ehsan Mirhosseini și Bardia Yadegari, este un film care cere atenție și concentrare din partea spectatorilor, dar care îi va recompensa pe cei care investesc răbdare și se lasă absorbiți în universul creat de autori. Am găsit foarte puține informații despre film și despre realizatorii săi, dar din cele pe care le-am citit înțeleg că a fost filmat în condițiile pandemiei. Chiar dacă scenariul și ideea filmului existau înainte, am totuși impresia că el nu ar fi fost realizat sau ar fi fost realizat altfel daca nu ar fi fost pandemia. În mod sigur este privit altfel de spectatori. Faptul că lumea pe care o descrie este și ea amenințată de o molimă devastatoare poate fi o coincidență, dar acest aspect capătă o rezonanță specială după cele pe care întreaga planetă le-a trăit și le trăiește în ultimii doi ani. Distopie în distopie, desigur sub forme foarte diferite.
Nu este foarte clar daca lumea descrisa în ‘District Terminal’ este pre-apocaliptică sau post-apocaliptică și asta deoarece eroul principal al filmului, un poet care trăiește într-un Teheran devastat, oscilează permanent între realitate, halucinații cauzate de consumul de droguri și coșmaruri. S-a întâmplat sau se întâmplă o catastrofă ecologică, orașul în care trăiește eroul se află sub amenințarea războiului și sub presiunea unui regim totalitar care își cenzurează poeții și nu le lasă celor care doresc să trăiască altfel alte alternative decât emigrarea. Poetul locuiește împreună cu mama sa, soția se afla în Statele Unite și face demersuri pentru emigrarea sa care nu prea par să-l ajute. Timpul și-l petrece între discuții fară speranță cu prietenii, ședințe colective de dezintoxicare într-o încercare nu prea susținută de a-și învinge dependența de droguri, interacții sterile cu o prietenă și cu fiica adolescentă, și halucinații induse de folosirea sub diferite forme a drogurilor, momente în care morții se amestecă printre cei vii și realitatea întâlnește coșmarul. Din când în când, în vis sau poate în realitate, poliția pandemiilor face razii pentru a-i prinde și pedepsi pe cei care nu respecta condițiile de carantină. Atmosfera este de disperare, de lipsa de speranță, de așteptare a sfârșitului inevitabil.
Acest film sumbru și pesimist este excelent realizat. S-ar putea că pandemia să fi fost intial concepută ca o metaforă, dar am învățat în ultimii doi ani că s-ar putea ca întreaga planetă să fie bolnavă. Conceptul acesta este bine tradus în imagini. Cinematografia lui Navid Moheymanian transmite senzația de singurătate și de lipsă de orizont. Multe cadre par compoziții abstracte, mai întotdeauna exista ziduri care barează câmpul vizual și libertatea de mișcare, natura pare a fi fost învinsă de forțe invizibile. Interpretarea actorilor este perfectă, așa cum ne-am obișnuit din alte filme iraniene, cu acel calm însoțit de obicei de un ton reținut și de un vocabular respectuous față de regulile de curtoazie, care camuflează pasiunile și amenințările. ‘District Terminal’ este un film frumos, un strigat înăbușit și un avertisment.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, Cinematerial.com)
