Carti Carti de fictiune

Fantezie și coșmar: „Marsuinul”, de Mark Haddon

„Marsuinul”, de Mark Haddon
Editura Pandora M, Colecția Anansi Contemporan, București, 2020
Traducere de Andrei Covaciu

Celor care caută în această vară o combinație reușită între literatura bună și lecturile ‘de vacanță’ le recomand romanul ‘Marsuinul’ (titlul original în engleză este ‘The Porpoise’), apărut într-o excelentă traducere în limba română semnată de Andrei Covaciu în colecția ‘Anansi Contemporan’ a Editurii Pandora M, în 2020, la un an de la apariția primei ediții a cărții. Născut în 1962 la Northampton, scriitorul englez este cunoscut și ca poet și autor de cărți pentru copii și adolescenți, romanul său de debut și cel mai popular până acum, ‘O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții’ (din 2003), situându-se în zona de intersecție dintre cărțile pentru adolescenți și cele pentru adulți. ‘Marsuinul’ este al patrulea roman pentru adulți al lui Haddon și probabil cartea cea mai ambițioasă pe care a scris-o de la primul său mare succes încoace. Rezultatul este pe măsura ambițiilor.

Sursa de inspirație a cărții este una dintre piesele de teatru mai puțin cunoscute și reprezentate ale lui William Shakespeare, ‘Pericle, prințul din Tir’. Piesa însăși are o poveste interesantă, paternitatea textului nefiind clară și complet elucidată până în zilele noastre. Se știe că Shakespeare a lucrat la această piesă în versuri împreună cu George Wilkins, un personaj pitoresc al epocii, dramaturg și pamfletist, dar și hangiu și proxenet. Nu se știe exact nici când a avut loc premiera. Unele surse o situează în 1606 la faimosul Teatru Globe, altele în 1619, după ce ambii scriitori muriseră. O parte dintre experți consideră că Shakespeare ar fi scris doar a doua jumătate a textului, în timp ce alții argumentează că el aparține în întregime Bardului. Tema de inspirație antică fusese preluata în literatura engleză cu două secole înainte de John Gower, poet contemporan cu Chaucer, care apare de altfel în piesă în rolul povestitorului sau corului, precum în multe alte texte shakespeariene.

Mark Haddon nu intervine în disputa despre paternitatea textului, dar va acorda reverența cuvenită sursei introducându-i pe Shakespeate și Wilkins, sau mai bine spus fantomele lor, ca personaje într-un fir secundar, dar semnificativ al narațiunii. Povestea și personajele (cu câteva schimbări de nume) sunt în mare măsură păstrate și o parte însemnată din legendă este transpusă de pe scenă în paginile cărții. Semnificațiile și morala sunt însă modificate în mod radical și semnificativ. La fel cum Shakespeare a preluat și combinat legende parvenite în Renaștere prin cărțile marilor poeți și dramaturgi ai antichității, a introdus mesaje și le-a dat semnificații specifice timpurilor în care a trăit și scris, și Mark Haddon demontează și construiește la loc păstrând blocurile originale în stare recognoscibilă dar combinându-le și reorientându-le spre mesaje contemporane.

Primele 40-50 de pagini ale cărții pot duce cititorii pe o pistă greșită. Sunt pagini (bine scrise) de roman de acțiune contemporan. Un accident aviatic se soldează cu moartea pasagerilor unui mic avion particular, singura supraviețuitoare fiind o fetiță nou-născută, mama ei fiind una dintre victimele accidentului. Fata, al carei nume va fi Angelica, aparține lumii ultra-bogaților, dar cam la aceasta se limitează șansa pe care i-o oferă destinul. Tatăl ei o crește izolată de lume, văzând în ea o reîncarnare a soției pierdute, o frumoasa actriță de cinema norvegiană. Pe măsură ce fata crește, dragostea tatălui se transformă în pasiune incestuoasă și posesivă.

‘Oare când au trecut atingerile lui Philippe de la inocență la ceva sinistru? Oare este măcar conștient de faptul că a depășit o graniță? Sau felul în care o ținea în brațe, jucându-se cu ea, a fost compromis încă de la început? … Oare este conștient, măcar într-un cotlon al minții, că cea ce face este greșit? Sau în condițiile în care nu ți s-a interzis niciodată nimic cu desăvârșire, în care nu ai fost niciodată aspru criticat de o persoană a cărei păreri contează cu adevărat pentru tine, în care nu a trebuit vreodată să suporți consecințele propriilor tale greșeli – în aceste condiții așadar, oare vocea aceea critică, încăpățânată, șoptită, care ți se adresează dintr-un colt al conștiinței, nu devine treptat tot mai tăcută, până când nu se mai poate face defel auzită?’ (pag. 39-40)

Punctul de declanșare al narațiunii este asemănător cu cel de la care pornește intriga în ‘Pericle’ unde regele Antiochus își impune prin autoritate paternă pasiunea asupra fiicei sale, după moartea reginei. Judecata morală este însă diferita. În piesă (în partea care este atribuita de o parte dintre experți lui George Wilkins), se insinuează că prințesa ar putea purta o parte din vină. Păcatul ar fi incestul, dar este un păcat împărtășit. Mark Haddon, din perspectiva contemporană, respinde această versiune, numind explicit violul și expunând violența impunerii de către tată a relațiilor asupra unei fiice care este complet dependentă din toate punctele de vedere, dar în primul rand emoțional de tatăl ei. Atunci când în viața de recluziune a familiei apare tânărul Darius, fiul unui colecționar de artă, și când Angelica va îndrăzni să-și îndrepte interesul și apoi afecțiunea către acesta, tatăl va raspunde cu o gelozie violentă, ucigându-l pe intrus. Răspunsul fetei este refugiul în fantezie, într-o lume care are drept cadru literatura clasică și ca eroi personajele antichității sau ale pieselor lui Shakespeare. Privând-o de contactul cu lumea din jur, de socializarea cu cei de vârsta ei, Philippe îi crează Angelicăi o sferă în care imaginația poate călători în spațiile pe care le parcurgeau personajele cărților permise. Orizontul va fi neașteptat de vast.

‘Își face apariția în camera ei pe seara. O dezbracă. Îi spune că o iubește. Ea își abandonează trupul. La urma urmelor acesta este doar un animal care îi găzduiește mintea. Ea pătrunde în acel ținut cețos, de graniță, dintre vis și poveste. Angelica se află undeva sus, în fortăreață, departe de armatele prinse în lupta pe câmpia care se întinde la poalele acesteia. Ea țese o altă lume. Și chiar aici, în colțul tapiseriei, se află Darius tinându-se de brațul rănit în vreme ce înaintează cu pași repezi pe alee, indreptându-se către drumul principal, acolo unde este cât pe ce să fie lovit de camioneta hodorogită a unui fermier care frânează cu un scrâșnet în fata lui. Oile behăie. Zgomot de copite râcâind o suprafață de metal.’ (pag. 64)

Din acest moment, narațiunea se desfășoară în trei planuri aparținând unor spații geografice și temporale diferite. Pentru tânăra Angelica, imaginația și fantezia transformate în narațiune reprezintă linia de apărare fata de coșmarul pe care îl trăiește. Ea îl va imagina pe Darius trăind pentru a traversa timpul și epocile și a deveni eroul de legendă care a dezlegat enigma care ascundea teribilul secret al prințesei cu o soartă asemănătoare cu a ei. Iată trecerea eroului din realul prezentului în fantasticul imaginației: 

‘Pe măsură ce navighează către sud, aerul devine mai dulceag. Orașele de pe coastă par mai mici și mai distanțate – fără stâlpi de înalta tensiune, fără furnale, doar cate un fuior ocazional de fum. Stelele sunt sticlă pisată presărată pe catifea … Stația se strică. Doar că nimeni nu reușește să-și dea seama ce are. Apoi dispare și semnalul GPS. Lungimile de undă sunt la fel de limpezi și de cristaline precum apa de sub carenă, care nu mai conține resturi de plastic sau de petrol. Velierul lor trece pe lângă vase de pescuit cu vâsle și pânze cusute de mână, specifice mai degrabă satelor de coastă din Guineea-Bissau or Gambia.’ (pag. 76)

Spațiul dramei care se petrece în imaginația adolescentei prizoniere a tatălui, – al cărei contact cu realitatea se subțiază, odată cu dorință de a trai în lumea reală a coșmarului și traumei persoale – nu are o delimitare precisa în timp, iar reperele geografice aparținând spațiului est-mediteranean ar putea aparține unor epoci diverse, de la perioada pre-elenistica a bătrânilor regi din vremea Vechiului Testament până la Evul Mediu și Renașterea timpurie. Procedeul împrumută tehnica licențelor literare pe care și le permitea de altfel și Shakespeare. Piesele de teatru ale Bardului nu erau romane de istorie, și Mark Haddon își permite și el să-și transporte eroii și cititorii prin epoci diferite, să-i poarte printr-un spațiu fizic cu repere mai mult simbolice decât strict geografice, să combine mitologie, istorie și elemente ale culturii clasice într-un amalgam în care fantezia și legenda au pondere egală realității obiective. Pericle / Apollonius, urmărit de ucigașii plătiți de inamicii care doresc pieirea celui care descoperise abominabilul secret al regelui Antiochus, va călători pe corabia sa, va salva orașul Tarsus măcinat de foame după o molimă cumplită, va câștiga dragostea și va dobândi mâna fiicei regelui din Pentapolis și o va pierde pe aceasta și pe fiica lor nou-născută într-un naufragiu. Și Pericle, și soția sa Chloe / Emilia, și fiica lor Marina își vor urma destinele, diferite, pline de suișuri și coborâșuri, se vor confrunta cu tiranii, cu bolile, cu violența bărbaților și cu capriciile zeilor. Marea Mediterană îi va reuni și îi vă desparți de câteva ori, va fi mormânt pentru unii dintre eroi și salvare pentru alții.

Ceea ce este diferit în narațiunea lui Mark Haddon este puterea personajelor feminine, refuzul lor de a accepta destinul rezervat femeilor în epocile trecute, dar și în lumea de astăzi. Scriitorul preia și amplifică fantezia povestitoarei, care își găsește sprijinul moral și compensația în puterea de caracter a eroinelor ei feminine. Precum în poemele homerice sau în tragediile antice zeii joacă un rol important și nu de puține ori se amestecă în destinele muritorilor. Se poate spune că și Chloe și Marina, fiica ei, au ca model și idol pe zeița Diana, care devine personaj cheie în carte. Chloe (cu numele asumat Emilia) va oficia ca preoteasă în templul acesteia, în timp ce Marina va fi salvată într-un moment de cumpănă de intervenția Dianei și a femeilor luptătoare din suita ei. Magnetul destinului îi va aduce pe cei trei eroi la finalul narațiunii imaginare în templul zeiței, dar scriitorul lasă imaginației noastre continuarea. Se vor recunoaște? Își vor putea ierta rătăcirile și greșelile unii celorlalți?

O soartă mai sumbra este rezervată lui George Wilkins, pe care prietenul său, marele Will, îl poarta în peregrinare în Londra plină de umbre și miasme și îi rezervă un dublu sfârșit pe măsura păcatelor sale și poate și ca pedeapsă pentru soarta crudă pe care o trasase în piesă eroinei feminine abandonate ca victimă a violenței și abuzurilor. 

Dacă vreo trei sferturi din text se petrece în spațiul și timpul legendelor, stilul este în permanență succint și alert, dând senzația lecturii unui pasionant roman de aventuri. Narațiunea folosește în cea mai mare parte a textului timpul prezent. Atunci când intervine o schimbare, spre viitor, ea are tentă de prezicere. Oamenii trăiesc prezentul continuu. Zeii și scriitorii sunt cei care pot scruta în viitor:

‘Prințul pleacă acasă.

Îi va lua paisprezece ani să-și dea seama că acesta a fost cel mai nesăbuit lucru pe care l-a făcut vreodată.’ (pag. 199)

Un mozaic de personaje, oameni și zei, bărbați și femei, regi, prinți, sclavi, soldați și cerșetori însoțesc personajele principale formând un mozaic colorat și expresiv, permanent interesant, în continuă mișcare. Iată un exemplu, un paragraf care include destinul unor personaje secundare, ale căror decizii și fapte influențează nu numai soarta lor ci și a uneia dintre eroinele principale ale romanului:

‘Fiecare dintre ei renunță la cate ceva uscat de îmbrăcat. Femeia tremură și nu poate vorbi, însă trăiește. Niciunul n-a mai dat ochii cu cineva de os regesc și nu s-ar fi așteptat să vadă pe cineva de rang înalt într-o stare atât de jalnică. Soția lui Pericle din Tir, așa scria în pergament, însă ei nu vor putea spune nimănui acest lucru, altminteri ar fi posibil să-și facă apariția cine știe cine, întrebând ce s-a întâmplat cu galbenii din sac. Femeia arată de parca ar fi pierdut un nesfârșit meci de box împotriva unui oponent mult mai puternic. Să fi fost vorba de o pedeapsă – sau de o greșeală? Să fi fost familia – sau dușmanii – cei care îi făcuseră asta? Bărbații par că trăiesc un basm: au pescuit o prințesă din apa mării, preț de un minut au fost mai bogați decât ar fi putut visa vreodată, au ucis apoi un om, după care au redevenit săraci. Pierderea pare a fi un fel de recompensă pentru curmarea unei vieți, însă galbenii aceia le vor sclipi în vise pentru tot restul vieții.’ (pag. 193)

Nu vreau să dezvălui finalul romanului, dar cred că acesta deschide o discuție despre felul în care privim, în societatea contemporană, poziția femeilor și mai ales soarta fetelor tinere care devin victime ale abuzurilor în familie. Un alt fel de final ar fi dat, poate, impresia unei recuperări istorice care din nefericire nu exista în multe medii sociale și familiale, din motive legate de tradiție sau de legislație. Soluția aleasă de Mark Haddon, departe de a fi senzaționalistă, mi se pare sensibilă și lăsând loc reflecției:

‘Cât despre Angelica însăși?

Nu mai aude glasurile celor din jur. Iar dacă posesorii acestor glasuri i-ar auzi gândurile – oare le-ar înțelege? Mintea ei hălăduiește în adâncuri, la mulți stânjeni sub lumesc, înaintând încetișor într-o stare care nu este nici somn, nici trezie.

Luna august lasă loc lunii septembrie. Luna septembrie lasă loc lunii octombrie. Nopțile nefiresc de calde pompează și mai multa dulceață în frunze, noi culori facându-și apariția pe dealul din apropiere. Copacii mai uscați și mai expuși la vânt se schimbă primii. Culoarea portocalei și a boabelor de cafea, a roșcovelor, a castanelor, a bronzului. Arcturus a dispărut, își face apariția Pegasus. Se văd deja crengi golașe, asemenea unor strane pustii, din care au plecat cântăreții. N-au mai rămas decât măcelendrii, mierlele și pițigoii albaștri, câte un șoricar de pripas făcând rotocoale în înalt. Temperatura scade. Vânturi aspre, zori plini de chiciură. Pleiadele vizibile în nopțile fară nori.

O singură poveste o mai leagă de lumea aceasta.’ (pag. 252)

Îmi place la Mark Haddon faptul că nu se grăbește să scrie și să publice în serie. Între 2003 și 2019 a scos doar patru romane.  Fiecare nouă apariție dezvăluie însă o fațetă inedită a unui scriitor de talent. ‘Marsuinul’ este o carte destinată să placă multor cititori. Ne aflam în spațiile istoriei și ale legendelor, cunoaștem eroi care se confruntă cu destinul și cu strâmbătatea lumii, asistăm la aventuri captivante. Dincolo de aceste unelte ale scriitorilor cu succes binemeritat la public găsim în această carte o pledoarie profundă și sensibilă pentru puterea fanteziei în confruntarea cu coșmarurile existenței și cu loviturile destinului. Dacă veți alege să citiți ‘Marsuinul’ s-ar putea ca lectura de recreere a verii să fie și una dintre lecturile semnificative ale anului.

Puteți cumpăra cartea: Editura Pandora M/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: PandoraM.ro, Babelio.com)

Articole similare

Un clasic contemporan mai presus de epitete: ”Cazul doctorului Kukoțki”, de Ludmila Ulițkaia

Andra Avram

Prin blogosfera literară (17 – 23 octombrie 2016)

Dan Romascanu

Sora, de Rosamund Lupton

Iulia Dromereschi

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult