Inchei aceste note de calatorie cu cateva ganduri despre oamenii cu care am intrat in contact. Am fost dintotdeauna fascinat de cultura japoneza, de istorie, de arta, de codul de maniere si de spiritul japonez – amestec de rafinament si de violenta de echilibru si de putere. Izolarea Japoniei in perioada Edo a dus la crearea unei mentalitati insulare nu numai geografic ci si spirit, si a unor diferente de comportament care par excesive chiar si in raport cu alte popoare ale orientului indepartat.
Si totusi cred ca am inceput sa inteleg ceva mai bine mentalitatea si sa decodez sentimentele oamenilor cu care am intrat in contact dincolo de ceremonialitate si de masti. Cred ca la asta a contribuit si un numar de filme japoneze pe care le-am vazut intre timp si mai ales filmele lui Ozu, cineast care desi a creat operele sale importante in anii 40 si 50 ramane relevant pana astazi prin limbajul sau uman si prin alegerea personajelor si a trairilor lor din viata de zi cu zi.
O caracteristica comuna aproape tuturor japonezilor este dorinta de a ajuta vizitatorii. Daca stai dezorientat la o intersectie sau intr-o gara nu va trece multa vreme pana cand cineva se va apropria si cu un zambet se va oferi sa te ajute. Comunicarea in engleza este o problema pentru majoritatea japonezilor, situatia este parca ceva mai buna decat cu sapte ani in urma, dar totusi vizitatorul nu poate sa nu fie uimit de existenta unor soferi de taxi care nu stiu ce inseamna cuvintele ‘train station’ cum am intalnit eu in Hiroshima.
O vizita intr-o librarie este si ea o experienta inedita, dimensiunile si organizarea sunt impresionante, la fel cum sunt impresionante existenta unor rafturi interminabile cu carti de aceleasi dimensiuni si desigur in aceleasi caractere incomprehensibile noua. Spre deosebire de librariile din mai toate tarile pe care le-amvizitat cartile in engleza lipsesc aici cu desavirsire, cred ca primele carti in engleza pe care le-am vazut au fost la plecare la aeroport.
O alta frontiera de contact intre vizitator si localnici este in restaurante. Cam in fiecare restaurant exista cate o chelnerita care rupe cateva cuvinte in engleza, nu mai mult. Regula este ca unul sau doua menuri in engleza se impart intre toti clientii, arati cu degetul ce vrei si chelnerii noteaza in japoneza. Folosirea cartilor de credit este departe de a fi universala. Dincolo de limba sunt insa gesturile. Imi placuse unul dintre restaurante mici la care mancasem cina in primele zile si am venit pentru a doua oara aducand cu mine un alt grup de prieteni. Propietareasa a remarcat faptul si la sfarsitul mesei ne-a facut cadou tuturor seturi de betisoare cu suporturi frumos sculptate. Am intrebat-o ce cadouri primim daca venim si a treia oara, a ras, nu sunt sigur ca a inteles 
Contactul uman pe care mi-l voi aminti insa cu cea mai mare placere este cel dintr-un mic bar in care am intrat cu un grup de prieteni, candva dupa miezul noptii. Ieseam de la un fel de discoteca, de fapt un alt bar dar cu spatiu de dans in care barmanul punea muzica de blues si jazz pana la orele mici ale noptii. Am vazut acest local deschis, o camaruta, o tejghea cu vreo opt scaune, inauntru propretarul si sotia sa, doua femei si un barbat, necuoscuti unul celuilalt, nu stiu daca se cunosteau sau erau straini, nu stu ce ii adunase acolo in afara de alcool si de insomnii. Am comandat single malt japonez (da, exista asa ceva!) si am intrat in vorba. Vorba este un fel de a spune, caci toti cei cinci japonezi stiau cam zece cuvinte englezesti cu totii. Si totusi, a urmat una dintre cele mai fascinante conversatii din viata mea purtata cu cuvinte, cu desene pe servetele, cu gesturi, cu zambete – discutie despre bautura, despre filme (Ozu, Kurosawa, Toshiro Mifune), despre cum se prepara sushi (eu le dadeam lectii, desigur). Apoi una dintre femei care era dintr-un sat si lucra ca controloare de bilete pe autobuze (daca am inteles bine, in orice caz avea cu ea manusile albe specifice oricarei functii publice, simbol al integritatii) ne-a catat un catec din satul ei. La despratire ne-am si prezentat si ne-am spus numele – o chema Ami-ko.
