„The Human Voice” (2020)
Regia: Pedro Almodóvar
Distribuție: Tilda Swinton
Scurtmetrajele sunt aidoma prozei scurte – un veritabil deliciu pentru papilele estetice ale unui cinefil! De acest lucru m-am convins urmărind noua peliculă semnată de genialul Pedro Almodóvar, cu Tilda Swinton în rolul principal, intitulat „The Human Voice”. Catalogat drept thriller dramă, filmul este de o intensitate și de o coloristică cu totul specială. Almodóvar, ca și în alte pelicule pe care le regizează, păstrează stilistica inconfundabilă a istoriilor care ar putea părea banale, dar pe care le transformă încet și sigur în mici bijuterii cinematografice.
Tilda Swinton joacă rolul unei femei artiste, trecute de prima tinerețe, care de trei zile nu mai primește vești de la iubitul care a părăsit-o. Nimic nou sub soare până aici, doar că eroina noastră se abandonează în brațele deznădejdii și are o discuție telefonică cu fostul iubit, în care se dezlănțuie.
În cele aproape treizeci de minute ale peliculei au încăput senzații și emoții precum frica în fața necunoscutului, teama de pierdere, durere și dragoste rămasă fără răspuns, obsesie adusă le extreme. Tilda Swinton este absolut fermecătoare în acest film-metaforă, un film care ne duce cu gândul la trecerea incertă a timpului, la ideea de traumă provocată de singurătate.
Dincolo de substratul artistic și de subiectul abordat, filmul este schițat exact în culorile atât de specifice lui Almodóvar. Să încapsulezi durerea într-o gamă pulsativă, cu accente fixate în detalii pe care probabil spectatorul le va surprinde doar dacă va urmări cu sufletul la gură scenele din film – cred că asta este formula succesului.
Folosind o piesă teatrală omonimă, scrisă de Jean Cocteau încă în 1930, Almodóvar o duce pe culmile expresiei cinematografice, oferindu-ne nouă, celor din fața micilor și marilor ecrane, o întruchipare perfectă a femeii care ajunge în pragul unei căderi nervoase. Să vezi cum luminile cad pe cioburile unui pahar distrus într-un atac de furie sau cum câinele de companie se culcă exact pe cioburile unei vaze sparte, or să experimentezi sentimentul de luciditate cu care eroina își toarnă treisprezece pastile în palmă din dorința de a se refugia în nemurirea memoriei – toate la un loc formează experiența memorabilă a unui film pe care îl veți memoriza mult timp după vizionare.
Un alt atu despre care nu am cum să nu menționez este coloana sonoră și alegerile muzicale realizate cu mult talent de Alberto Iglesias, compozitorul care ne-a oferit muzica din „The skin I live in” sau „Los abrazos rotos”. A fost demențial vertijul cu care muzica însoțea emoțiile eroinei, transformând pelicula într-un soi de carusel furibund.
Trebuie să recunosc că astfel de experiențe cinematografice mă duc tot mai aproape de reconsiderarea gustului meu estetic, dezvoltându-mi apetitul pentru filme care se impregnează în ADN-ul nostru cultural. Almodóvar este, cu siguranță, un regizor demențial, care se pricepe de minune să trezească în publicul său dorința de a trăi filmele, convertindu-le într-un simțământ colectiv. „The human Voice” este o fabulă a solitudinii dizgrațioase, un film despre femeile epuizate de așteptare, așteptare în care se complac și cu care se învelesc aidoma unui strat protector.
În cinema din 17 septembrie, distribuit de Independența Film, la pachet cu „Lux Æterna”, un mediu-metraj de Gaspar Noé.
Nota: 10/10
(Sursă fotografii: www.labiennale.org, hbomax.com)
