Prin blogosfera cinefilă (29 august – 4 septembrie 2016)

-The Man who Knew Infinity nu este o capodoperă, dar a fost un film agreabil, pe placul tuturor (poate nu și pe al criticilor). Despre acest film, scrie Marius Oliviu pe CeFilmeVad: ”Un film plin de substanță, în care un tip de limbaj (cel cinematografic) reușește cu mijloacele sale să pună în valoare un alt limbaj universal, al cifrelor. Dar limbajul nu este decât un vehicul pentru transmiterea ideilor, iar filmul iese din abstract, revelând dificultatea cu care reușesc oamenii să-și valorifice ideile ori să le pună în valoare.”

–Un nou interviu interesant pe ZiarulMetropolis.ro, luat de Ionuț Mareș lui Yao Wang, critic de film chinez, specialist în cinematografia Noului Val Românesc, prezent la Divan Film Festival. Iată care sunt caracteristicile stilistice comune ale filmelor românești recente, în viziunea criticului din China: ”Cadrele lungi. Iluminarea scăzută. Sau putem să numim minimalism acest stil, aşa cum spune şi Doru Niţescu (regizor şi profesor la UNATC – n.r.). Dar este şi ceva narativ: eu îi spun „o poveste de o zi şi o noapte”. Putem observa că multe filme apelează la „povestea de o zi şi o noapte”. Apoi, dacă folosim metoda criticilor ideologici, avem de a face cu un mod diferit de a prezenta sau reprezenta perioada socialistă în film. Nu este ceva de genul: „avem nişte amintiri groaznice”. Nu. Poate că un cuvânt mai potrivit ar fi „ostalgia”. Am găsit asta în multe filme: „ne amintim de vremurile socialiste, dar nu vrem ca ele să revină; însă nu ne dorim nici capitalismul”. Este un fel de gândire critică, o reprezentare critică a problemelor sociale.”

(Jovi)

-Olguta Paiu a relatat la liternet.ro despre filmele vazute la cel de-al treilea festival al filmului de scurt metraj ‘arkadia shortfest’ organizat intre 2 si 4 septembrie la Baicoi. Iata de exemplu unul dintre filmele care par interesante din prima zi de vizionari: ’40 de zile, aşa cum mărturiseşte însuşi regizorul (Sorin Tănase), este un thriller cu parfum de mituri străvechi. O poveste în care credinţa în iele şi cea în simboluri se contopesc în necredinţa celor trei studenţi. Balansându-se între legendă şi realitate, ei sfârşesc prin a trăi experienţa iraţională a morţii unui vecin din sat. Pe parcursul scurtmetrajului simţi nevoia să te agăţi cu disperare de fiecare cuvânt, în căutarea unui element care să prevestească continuarea.’

-Adriana Gionea de la PostModern a vazut Sieranevada: ‘Când vezi , ai impresia că suntem un popor de oameni trişti şi masochişti, dar condamnaţi să facem parte dintr-un spectacol în care un privitor vede multă comedie, şi în care nici măcar moartea nu se mai ia în serios. Iar personajele par să cunoască acest adevăr mai bine decât oricine, poate şi de aceea preferă să râdă în timpul unei întâlniri lămuritoare în loc să se strângă în braţe, pentru acel tip de consolare cu mesaj adânc. Din fericire, lipseşte băşcălia din acest film, iar sarcasmul este discret, chiar dacă loveşte adânc. Umorul nu face decât să scoată la suprafaţă acea profunzime debarasată de gravitate. Modul în care sunt construite personajele îţi dă de înţeles că alegerea umorului în detrimentul solemnităţii nu este un simptom al nepăsării, al superficialităţii, ci rezultatul unei vieţi în care unele adevăruri dureroase au fost cunoscute prea devreme, iar hohotele de râs nu au rămas decât o dovadă a supravieţuirii psihologice. Umorul este singurul element care poate face posibilă, în acest film, destăinuirea unor trăiri puternice, fără a produce o ruptură în tabloul de grup şi fără a-l forţa pe regizor să se focuseze asupra unor personaje, neglijându-le pe celelalte până într-acolo încât devin simpli figuranţi necesari captării unei atmosfere.’

-Pseudokinematikos isi ia adio de la Adrian Enescu: ‘Adrian Enescu a avut, fără doar și poate, dumnezeul său și a dat dovadă – ca puțini alți creatori de frumos – de autodisciplină și sârguință. Îmi place să cred că – la ceasul sfârșitului, care nu-i aici – pentru basoreliefurile sale muzicale, Cel Mult Milostiv îi va spune (asemenea Părintelui de la Roma lui Pasolini, vrând să-l felicite pentru a sa Evanghelie după Matei):­ „Dans mes bras, mon fils!” (Pasolini: „Sunt un ateu care trăieşte cu nostalgia unei credinţe.”) În seara zilei când trupul dat de Dumnezeu lui Adrian Enescu a fost prefăcut – printr-o „ardere de tot” – într-un pumn de cenușă, am petrecut câteva ore bune acasă la Dan Pița. Am povestit despre cinema și poezie, despre căutarea de sens și înșelătoarele sclipiri luciferice, mereu însoțiți în fundal de muzicile lui Adrian Enescu pentru filmele lui Dan Pița și Mircea Veroiu. Theodor ne-a cântat la nai temele muzicilor din Tănase Scatiu, Ardelenii, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi, Hotel de lux, Eu sut Adam, Femeia visurilor. A fost o revedere pe care mi-o doream de mult și poate că – din cer, de undeva – Adrian Enescu, în ziua întoarcerii sale la izvoare, ne-a readus laolaltă…  ‘

-Imi permit sa il corectez pe CinEmil cand scrie despre Sergiu Nicolaescu: ‘Nu stiu cati dintre voi stiu ca PRIMUL film al lui Sergiu Nicolaescu a fost dacii. Film istoric, foarte bine realizat pentru acea vreme, care a cucerit atat publicul, cat si criticii. A fost bine vazut si afara, o mare mandrie pentru conducerea politica de atunci a Romaniei.’ Nu, draga Emil. ‘Dacii’ nu a fost primul film al lui Sergiu Nicolaescu ci al cincelea. L-au precedat patru scurt-metraje intre care ‘Moartea trandafirului’ un remarcabil documentar experimental care demonstreaza talentul de cineast al personajului care a ajuns ceea ce cu totii stim ce si cine a ajuns, dar poate interpretam diferit.

(Dan)

Contributori: Jovi, Dan.

Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această perioadă:

–Top 100 cele mai bune filme ale secolului 21 – anchetă BBC