”Varză”, de Beatris Serediuc
Editura Adenium, Iași, 2013, 312 p.
Trei povești, un tărâm magic (Timișoara) și conexiuni complexe între cele trei vieți, care îl au în centru pe interlopul Luigi Popârlan, cel care aduce moartea. Cu exotism, suspans și un cinism bine temperat în autoironie, nu atât intriga impresionează în acest roman, cât stilul. Partea I, „Regina Underground pășește peste frânghii”, arată printr-o serie de scrisori probabil neajunse la destinatar pasiunea Sânzianei Popescu, poetă autentică, pentru Luigi. Este o poveste despre limitele minții umane, ale capacității ei de a imagina, de a crea o realitate, printr-un delir de natură poetic-suprarealistă, din care poate fi dat un exemplu despre distrugerea așteptărilor comode: „Alo, Gara de Nord? Da, vă rog. Am pierdut o păpușă Barbie pe șine și trenul o să-i taie capul, vă sugerez să mâncați orez la cină azi, e parastas. Vin și Ken-ii, tații, fiii și gagiii fără de cusir, all the single ladies, alegeți, problema e că toți Ken-ii arată la fel și au rictusul întins pe fața de gumă. Nu-i nimic, zic femeile, noi vrem numai un bărbat bun, să stea pe lângă casă, să pună jaluzelele, să aibă grijă de robineți și să ducă mașina la mecanic”.
Pasiunea pentru pisici a Sânzianei (precum și strecurarea pisicilor prin diferite trape narative din celelalte părți ale romanului), dar și a Rocsanei (din partea a III-a), precum și a altor personaje, arată, în fond, o modalitate de a înțelege lumea, de a relaționa; nu se poate spune dacă este vorba de una și aceeași felină, care are mai multe nume, sau de o succesiune ce sugerează trecerea timpului, măsurat doar de „unicul amic și ornic”. O dragoste ratată, adică o feminitate ultragiată care se contemplă: Viorel, Lulu sau Michu sau Michulescu sau pisica neagră a unei vrăjitoare, toate arată o zonă incontrolabilă.
Partea a doua, „Făt-Frumos și merele stricate”, este o poveste antiestablishment; avocatul lui Luigi, care părea a avea toată lumea la picioare (datorită omnipotentului socru) are un moment de revoltă și se separă de consoartă. Repudiat rapid, nu are decât alternativa de a intra în solda lui Popârlan, plonjând în America de Sud, pentru a asigura transporturi de droguri. Destinul îi este scris: în toată povestea decăderii lui Cezar (!) Petrescu se invocă vocabularul realităților alternative, cu tripuri, minidropuri, dibluri (a dibla), D-uri, ierbinson ș.a. Perspectivele avocatului misogin Cezar Petrescu sunt ne varieteur: „Să cauți tipe independente și laconice în România e ca și cum ai căuta crabi pe malul Begăi sau al Dâmboviței. De simțul onest al modei nici nu se pune problema. Sunt misogine, răutăcioase și materialiste, suspicioase și zbârlite unele la altele ca aricii încolțiți de pericol. Ci toate acestea, situația stă mai bine în București decât în Timișoara, unde, pe lângă că mă cunoaște jumătate de oraș, cealaltă jumătate feminină o cunoaște pe Ada sau așteaptă măritișul, nu vreo partidă dezlănțuită de sex.”
Nu lipsește câte o descriere de tip social, un studiu al României din care s-a ridicat avocățelul, pedigree-ul său: „Nu s-a schimbat nimic, nici Eugenia, nici casa alor mei. Șlapii uzați sunt încă la rang de încălțări zilnice, iar maieurile pătate și lăbărțate sunt încă transformate în cârpe care zac sub chiuveta din baie. Mama gătește și acum sarmale și supă din oas de porc, le fierbe îndelung în oale ciobite. Bibelourile, de obicei prăfuite, sunt și ele încă atent aranjate, după o schemă logică din mintea mamei, pe raftul de sub cele două goblenuri semețe care decorează peretele prost tencuit al garsonierei claustrofobice. Icoana veche de sticlă adusă de bunica de la mănăsirea Putna e încremenită în locul ei pe peretele de lângă baie, de care tata își izbea deseori capul beat fiind, lăsând urme de un roșu frumos, în contrast cu albul de var. Mama se roagă în fiecare seară la ea, să fiu sănătos, să-mi meargă bine cu munca (…)”.
Partea a treia, spusă de Rocsana, din Panama City-ul multicorporațiilor, internaționalizează romanul; este o „La dolce vita”, sens din nou ironic, precum analizele lui Beatris Serediuc, pentru că acum se explică multe dintre acțiunile personajelor și dependența lor fatală de Luigi.
Stilistic, textul utilizează particularități bănățene și populare: „a sta la givăneală” (vorbă), a umple „vana” (cada), dar cu momente valabile de dialoguri în grai bănățean; atunci când psihologia personajelor o cere, textul este pigmentat cu versuri din muzica semnată Țapinarii, Paraziții, Noir Désir sau cu un argou ce „curge” natural, așa cum o probează și apetența onomastică (Neală, Popârlan zis Popi, Manelu etc.)
Debutul lui Beatris Serediuc arată o scriitoare foarte bună, în afara obișnuitelor rețete sau grupuri, o scriitoare care se va mai exprima, cu siguranță.
