Libertate (2023)
Regia: Tudor Giurgiu
Distribuția: Iulian Postelnicu, Alexandru Papadopol, Andi Vasluianu, Toma Cuzin, Mirela Oprisor, Alex Calangiu, Catalin Herlo, Ionut Caras
Filmul Libertate a intrat în cinematografe zilele acestea și spune o poveste petrecută la Sibiu în decembrie 1989, mai puțin cunoscută de public: peste 500 de milițieni, securiști și civili au fost ținuți captivi într-o piscină dezafectată și acuzați că sunt teroriști și a fost realizat în colaborare cu Cecilia Ștefănescu și Nap Toader. Întrebat despre cum a ajuns de facă un film după această poveste, Tudor Giurgiu mărturisește:
„Eu nu am ales să fac filmul ăsta. Povestea a venit la mine. A pornit de la Oana Giurgiu, producătorul filmului. Ea a lucrat la început cu un alt regizor, Nap Toader. El a avut ideea bazinului. Eu am venit într-un moment ulterior în film, cînd Oana a decis să continue colaborarea cu alt regizor. Se punea problema cine o să preia filmul și, fiind foarte intrigat de ceea ce s-a întâmplat acolo, am zis că m-aș „arunca“. Nu aleg niciodată să merg pe niște drumuri bătătorite sau pe niște povești călduțe. Și mi s-a părut subiectul foarte bun. Povestea asta a bazinului de la Sibiu plin cu 500 de oameni, care erau acolo toți suspecți de terorism. Dar foarte greu puteai decela cine e cu adevărat vinovat și cine nu.” (interviu complet, realizat de Cezar Gheorghe, aici)
Încă din primele scene, se observă haosul creat de câteva focuri de armă pe care nu se știe cine le-a tras. Pornind de aici, atât civilii, cât și personalul din armată încep să ia tot felul de decizii care se caracterizează mai ales prin abuz. Ritmul este foarte alert, pe parcurs apar tot felul de personaje, dincolo de grupul care se menține pe toată durata filmului, care iau decizii de moment, semn că nu se știe de fapt în mâinile cui este puterea: ale revoluționarilor sau ale securității. Majoritatea celor care apar în prim planul acțiunii sunt foști colaboratori și favorizați ai sistemului, iar odată ce vechea ordine se prăbușește, se naște o stare generală de suspiciune.
”A durat mult și a fost un exercițiu complicat dramaturgic să ne imaginăm aceste trasee din „burta“ Revoluției cu persoane cum sînt civilii – ba în Comitetul de partid, ba la spital, milițianul nostru care, fiind rănit, ajunge la spital, dar se reîntoarce – și, cumva, bazinul ăsta să-i primească pe toți după 30-40 de minute de film. A fost o alegere deliberată, dar la care am ajuns greu și pentru faptul că, cu cît ne îndepărtam de bazin și cu cît încercam să urmărim din firele acestea secundare ale poveștii – și unele personaje erau savuroase și interesante –, cu atît pierdeam, de fapt, interesul pentru intriga principală.
Începutul a fost singurul element dificil și ceea ce m-a chinuit enorm a fost faptul că nu am găsit în România o geografie care să ne permită să ne mișcăm cu aparatul 180 de grade în care să pot vedea în același cadru ambele clădiri – și clădirea unității militare, și cea a Miliției. Dacă aș fi putut face asta, sînt convins că pentru spectator spațiile se legau mai bine.” (interviu complet, realizat de Cezar Gheorghe, aici)
Problema aceasta a cadrelor am sesizat-o și eu în film. Se observă că e o mică ruptură undeva, pe care regizorul a încercat să o camufleze, însă nu i-a ieșit cum trebuia. unele scene par excesiv de aglomerate, altele prea goale. Avem străzi sau coridoare ticsite, apoi străzi pe care nu e țipenie, de parcă orașul nu e parte al nebunia care s-a creat. cu siguranță au fost și zone în care așa zisa revoluție nu s-a simțit la fel ca în sediile miliției sau pe arterele marilor orașe, încă pentru compoziția filmului cred că un echilibru era mai potrivit. Aglomerația din unele scene este ciudată, se observă că dorința de a reda haosul a primat.
În partea a doua bazinul devine centrul. După multe discuții între cei captivi și noile autorități, ai căror șefi se tot schimbă, la un moment dat vin și jurnaliști să-i filmeze, ca aceștia să demonstreze că își tratează prizonierii cu respect și le oferă condiții decente, bineînțeles o absurditate. Apoi bazinul începe să se golească, prizonierii sunt eliberați pe rând, după momente de calvar. Primii care pleacă sunt cei care acceptă să colaboreze. Deși am înțeles intenția de a detensiona atmosfera și de a induce ideea că au existat și momente mai line în toată povestea, scene precum cea de Anul nou mi s-au părut neverosimile. Erau oameni care stăteau departe de familie, în condiții jalnice, și care cunoșteau ce putere avea sistemul ceaușist. Nu știau ce va urma, ce se va întâmpla cu ei sau cu cei de acasă, dacă mai trăiau, nu știau ce e pe străzi, deci ideea unei petreceri pare nefirească așa cum e prezentată în film.
Alt element care mi s-a părut ciudat se referă la unele glume care au apărut după debutul lui 1990 și chiar mai târziu (remarca legată de filmele lui Sergiu Nicolaescu, de exemplu), nu aveau cum să fie deja în uz atunci, în acel decembrie haotic. pachetele în care se regăseau tot felul de alimente existente la noi în comunism, de asemenea, nu aveau cum să se găsească în acest moment, ele au pătruns pe piața mai târziu. Câteva detalii care țin de atmosferă sunt neglijate, chiar dacă ele nu cântăresc foarte mult în economia filmului, pot fi trecute pe o listă de observații. Miza foarte mare pe tineri este excelentă, e adevărat că mulți s-au aruncat în evenimente, însă exagerată, sunt acolo elevi de liceu, spiritul lor e revoltat extrem, însă portretul general nu se potrivește cu al liceenilor din vremea respectivă, general vorbind, nu mă refer la cei ai căror părinți fuseseră încarcerați, acolo sunt alte povești, care nu fac subiectul filmului Libertate. Medicul (jucat de Marius Manole), din nou, nepotrivit, medicii nu decideau în spitale, nu se puneau contra sistemului, îi țineau isonul, fie că voiau, fie că nu, să ne aducem aminte câte pagini nu s-au scris despre practicile comuniste în spitale, iar atunci nu era sigur dacă sistemul chiar căzuse. Cred că este o interpretare ori prea clasică, ori prea modernă, nu una conformă cu perioada comunistă. Trebuie să avem în vedere că este vorba despre un film cu mai multe voci, intenționat, însă neintenționat, nu au ieșit toate cum ar fi trebuit.
Am remarcat însă două personaje foarte bine construite și jucate de Ionuț Postelnicu (Dragoman) și Alex Calangiu (Stănese), excelent au redat și confuzia și lehamitea, puterea de a se impune, pe baza învățăturilor din sistem sau încercarea de a se abate de a ele și a intra în noul val, la final, afișarea unei laturi mai umane, în anumite momente și altele, din aceeași categorie. Nu am simțit nimic nenatural în joc, au reușit să fie autentici de la început, până la final. Mi-a plăcut mult și mixul de ficțiune și documentar, în unele scene granița dintre ele este foarte fină.
Teroarea și dramatismul situației am simțit nevoia să fi fost lucrate mai mult, după debutul filmului mi s-a părut că au scăzut în intensitate, pentru a reveni puternic doar în ultima scenă. Însă demersul și dorința de a reconstitui un astfel de episod le consider salutare, un exercițiu care îndeamnă la reflecție, mai ales pentru cei care nu au trăit acele momente și caută să afle ce s-a întâmplat de fapt, ce s-a câștigat și ce a însemnat «Revoluția» din 1989. Sper și că, până la acest moment nu mai crede nimeni în existența teroriștilor de atunci, cred că s-a scris, publicat și regizat suficient pe tema asta încât oricine ar fi vrut să afle, a făcut-o deja. Vă invit să mergeți la film, e o construcție interesantă, care merită văzută și dezbătută.
”Revolta asta populară pe care noi o numim Revoluție de fapt a fost însoțită în mod categoric de o lovitură de stat, pregătită de eșalonul doi al puterii comuniste, care avea oamenii pregătiți în toate marile orașe să ocupe instituțiile importante, cele de care depindeau decizii politice, depindeau viețile oamenilor.” Tudor Giurgiu
Distribuit de Transilvania Film, din 6 octombrie în cinematografe.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: http://aarc.ro/)
