-Un nou film contra plictiselii pe blogul lui Aron Biro. De data aceasta, este vorba de Fury, cu Brad Pitt în rolul principal: ”Dupa Saving Private Ryan n-a mai prea ramas loc de filme de razboi. Cele care au mai iesit pe ici pe colo s-au specializat pe cate un detaliu, de regula pe cate un tip de arma si particularitatzile manevrarii sale (Enemy at the Gates, cu lunetishti) ori pe cate o locatzie mai exotica (Iwo Jima). Ceva in genul Enemy at the Gates se incearca si aici, insa cu tankishti si strategii de lupta specifice tancurilor. Sunt cateva scenete interesante de coregrafie tankista, insa mult prea putzin. Si e mult prea mult loc lasat lui Brad Pitt si pectoralilor sai care in mod evident au fost lucratzi la sala si nu in transhee. Am impresia ca l-au si epilat pe piept.”
-Despre The Lobster, unul dintre filmele mele preferate ale anului trecut, a scris Marius Oliviu pe blogul CeFilmeVad: ”Trecerile cetățeanului miop prin lumile distopice sunt o consecință a acestor convenții (paradigme sociale), constituind un cinema vizionar de natură romantică (bine, un romantism tipic britanic, în care alcoolizării i se substituie cruzimea). La jumătatea filmului ajuns în paradigma opusă (cea underground), când David o întâlnește pe Frumoasa mioapă jucată de Rachel Weisz, nu mai știi care convenție merită dezavuată, mai degrabă: cea social-oficială, ce (poate) ajunge să desfidă orice iese din standardele sale, ori cea individualistă, ce-ți poate pretinde în schimbul acceptării fie să sacrifici tot ce ai mai drag, fie să-ți sapi propriul mormânt. Fiind o satiră, personajele par condamnate însă la roluri glaciale.”
–Se vorbește mult în ultima vreme despre cel mai recent film al lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Una dintre recenziile pe care le-am găsit a fost cea semnată de Dragoș Marin pe FilmReporter.ro: ”Cu Bacalaureat, Cristian Mungiu se apropie de spectator probabil cel mai mult de la Occident încoace, punând democratic în discuție (ca de obicei, fără să dea sentințe) multe dintre dilemele și frământările familiei românești de condiție medie, ajunsă la vârsta frustrărilor și la punctul de la care nu mai există întoarcere (eternul și precocele „e prea târziu pentru noi” al generației de sacrificiu): obsesia părinților ca odraslele lor să nu le repete greșelile, dorința de a le asigura copiilor lor „un trai mai bun”, transferul de vinovăție și șantajul emoțional atunci când simt că planurile bine puse la punct legate de viitor încep să se clatine.”
-Unul dintre regizorii mei preferați, Quentin Tarantino, este analizat pe larg pe IstoriaFilmului.ro, într-un articol semnat de Adam Csiger: ”Cariera de succes al lui Tarantino este victoria actului povestirii, a conținutului asupra stilului: și un angajat al magazinului de închiriat casete poate deveni un regizor bun, dacă ghicește povești interesante. Dintre cei talentați, QT este scos în evidență de faptul că este pasionat și obsedat, astfel operele sale sunt puternice și din punct de vedere al calității cât și al cantității. A abandonat școala devreme, astfel copilăria i s-a prelungit, creativitatea sa nu a suferit din cauza educației, chiar dacă această creativitate s-a limitat doar la născocirea de povești la acea oră. Ca un tânăr iubitor împătimit de filme a rămas blocat în Cinemaland și a încercat să-și creeze propriul univers de fantezie, propria mitologie (de exemplu după modelul Marvel): de aceea își aduce propriile personaje înapoi în filmele noi (vezi șeriful lui Michael Parks din De la apusul la răsăritul soarelui). Ca și fan al filmelor a ajuns la nivelul la care a vrut deja să facă filme, nu doar să se uite la ele. Dar se pare că între timp și el s-a maturizat, iar tema sa principală a devenit criticarea rasismului. Anul trecut a participat la demonstrațiile împotriva brutalității polițiștilor (astfel obținând un boicot), fapt ce ilustrează fără doar și poate că Tarantino este anti-rasist, doar că nu e din varianta corectă din punct de vedere politic. În calitate de scenarist a câștigat Oscar-ul deja pentru Pulp fiction, în schimb azi ar merita această apreciere și la categoria cel mai bun regizor. Întrebarea este dacă va reuși să depășească nivelul atins de Inglorious Basterds și Django dezlănțuit sau într-adevăr aceasta a fost perioada lui de glorie.”
(Jovi)
-Mihai Brezeanu scrie la liternet.ro despre ‘palmatul’ ‘Bacalaureat’ al lui Mungiu: ‘…văzut exclusiv prin ochii personajului lui Adrian Titieni, filmul e, în fapt, perspectiva sa asupra vieţii. Vedem fix atâta realitate şi / sau închipuire câtă vede Romeo. Scena-cheie a incidentului de la locul de joacă îl prinde pe acesta cu garda jos, total nepregătit (teribil curajul lui Mungiu & Panduru de a lăsa în ceaţa planului-secund un asemenea moment, ceaţă care ne reaminteşte că cele mai multe dintre episoadele şi oamenii esenţiali ai vieţilor trec pe lângă noi că nişte năluci, în timp ce noi ne ocupăm de orice altceva).’
-Angela de la CineAmator scrie despre ‘Vecini de Cosmar’ sau ‘Neighbors’ cu numarul 2: ‘Nu sunt cel mai mare fan al comediilor, pe care de altfel le evit pentru a ma salva de la o runda de iritare, tocmai fiindca rareori primesc gagurile deloc fortate. Insa nu sunt ipocrita si recunosc ca la ‘Neighbors 2’ am ras in hohote. De mai multe ori. Si m-am bucurat ca, desi nu pariasem pe acest sequel, productia s-a dovedit a fi mai buna decat originalul care nu ma castigase deloc, ba dimpotriva. Continuarea este mai matura si cu acelasi ton, dar totusi temperata cat sa nu-si piarda nici identitatea, nici publicul tinta format din adolescenti.’
-Marian Sorin Radulescu scrie la Pseudokinematikos despre o conferinta a lui CTP pe tema propagandei politico-religioase în filmul românesc: ‘Mărturisesc, în cazul primului film, că nu m-am gândit niciodată că merită să acord atâta importanță descifrării „semnelor religioase” prin care Sergiu Nicolaescu (împreună cu scenaristul Francisc Munteanu, cu aportul binecunoscutului ideolog de atunci, Dumitru Popescu aka Dumnezeu) își propunea să-și manipuleze spectatorii în numele cultului personalității lui Ceaușescu (nu doar a ideologiei comuniste). Astfel că paralela trasată de CTP între inginerul (șef de șantier naval) jucat de Nicolaescu și Iisus Hristos sau Moise mi s-a părut ilară. De ce Iisus? Pentru că, zice CTP, șeful nostru de șantier (atotputernic, atoateștiutor) nu are bani la el, ci ia de la alții, atunci când – de exemplu – îi îndeamnă pe câțiva tineri muncitori pletoși să se tundă (pentru a respecta normele de protecția muncii). De ce Moise? Pentru că bravul șef de șantier „despică” marea (cu vaporul) asemenea Dreptului din vechime și, în general, nu dă socoteală la nimeni. Asemenea temerarilor Comisari și comuniști pe care tot el, Nicolaescu, i-a întruchipat în Cu mâinile curate, Un comisar acuză, Pistruiatul. Altfel spus: Nicolaescu – împrumutând semne și atribute de la Iisus și Moise – îl juca pe Ceaușescu. ‘
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această perioadă:
-”A Letter to Three Wives” (1949)
–”Tudo” (2016)
–”X-Men Apocalypse” (2016)
