Cătălina Miciu de la blogul Carturesti i-a luat un interviu Tatianei Țîbuleac, scriitoare din Republica Moldova, al carei roman ‘Vara în care mama a avut ochi verzi’ a aparut la editura Cartier: ‘CM: Locuiești la Paris, ai crescut în Chișinău – are locul din care provii sau în care stai vreo influență asupra scrierilor tale? TT: Și da, și nu. Ceea ce scriu acum nu este rezultatul Parisului, în Franța sunt doar de opt ani. Dacă are locul unde trăiesc acum vreo importanță se va vedea peste zece ani. Sau nu se va vedea. Nu putem ști exact cum se sedimentează în noi emoțiile, anii, trăirile. Duc cu mine Moldova peste tot, la fel și limba româna. Scriu în românește despre lucruri pe care le-am trăit și pe care le trăiesc în alte limbi.’
Am retinut si dialogul publicat de LaPunkt intre Cristian Pătrășconiu si Lucian Boia, care pregateste o carte despre Marea Unire: ‘CP: Marea Unire nu a fost făcută de Mihai Viteazul? Nici măcar Burebista? LB: (râde)Da…Poate că a făcut-o Mihai Viteazul, dar nu imediat, în vremea în care acesta a trăit efectiv, ci două – trei secole mai tîrziu. Anume: în secolul al XIX-lea. Atunci cînd acesta devine un simbol esențial al unității românillor și al unirii teritoriilor locuite de români. Dar aceasta, la 2-3 secole după moartea lui. Fără să o știe, rolul lui Mihai Viteazul a fost un simbol foarte mare în crearea României mari de astăzi; unul dintre cele mai mari. Are acest rol în mintea noastră, în măsura în care pune lucruri în mișcare, în măsura în care face ca lucrurile să se întîmple – și aceasta nu e de depreciat. În fond, și în proiectele mici și, cu atît mai mult în cele mari – precum e aceasta, al Marii Uniri – contează foarte mult miturile, simbolurile. În legătură cu aceste simboluri care au funcționat ca agregatori de identitate, în secolul al 19-lea sînt mai multe, nu doar Mihai Viteazul. E vorba atît de figuri istorice, cît și se simboluri – bunăoară, Dacia, foarte foarte puternic în această linie. Și, a propos de mari figuri istorice care au acest rol unificator – da, Mihai Viteazul este marele unificator, dar, întrebați și dumneavoastră ceva de acest gen, s-a ajuns la un moment dat și la Burebista – ca la o ”conștiința națională” cu rol similar. Dincolo de personajele istorice care au fost convocate pentru acest proiect, alături de acestea de fapt, împreună cu ele mai bine spus: ”Dacia” a fost un simbol extrem de puternic – sunt de regăsit numeroase referințe la el și în secolul al 19-lea, și în interbelic. Uneori, chiar și astăzi…’
Despre ‘Trei etaje’ a lui Eshkol Nevo aparuta in traducere la ‘Raftul Denisei’ a scris la PostModern Adriana Gionea: ‘Te va uimi în romanul scris de Eshkol Nevo modul în care personajele ce locuiesc în acelaşi bloc interacţionează unele cu altele. Pentru cei din spaţiul fostelor ţări comuniste, acest bloc este unul atipic. Nu îl mai pot considera un sat pe verticală, unde vecinii se judecă aspru, se spionează unii pe ceilalţi pentru a crea bârfe suculente despre infidelităţi sau comportamente ruşinoase. În acest bloc, fiecare personaj pare captiv în propria capsulă a însingurării, la care nu au acces vecinii. Fiecăruia îi vine să-şi strige singurătatea în care mocnesc nişte secrete chinuitoare. De aceea, singurul mod prin care personajele ce se simt înstrăinate de cei din jur îşi mai pot conserva luciditatea în raport cu ele însele este confesiunea. Unii găsesc un ascultător din afara cartierului, alţii îşi inventează unul sau readuc în prezent fantoma cuiva dispărut.’
(Dan)
La 100 de ani de la ”Cutremur”, de la Revoluția Rusă în speță, Iulian Fira scrie pe blogul său despre cartea ”Revoluția Rusă 1891-1924. Tragedia unui popor”, de Orlando Figes: ”Parcurgand sutele de pagini ale cartii, m-am simtit la fel de derutat si de fascinat ca orice vizitator al retelei de gari de metrou din Moscova, acel ansamblu subteran, alambicat, coplesitor si amenintator, menit a-i transmite individului sentimentului propriei lipse de importanta in fata atotputerniciei Partidului. Orlando Figes are doua mari merite care se intrec in primi intaietatea din partea-mi: 1. a pus laolalta un material vast ca intinderea Maicii Rusii si i-a pastrat coerenta fara vreo urma de efort; 2. considerand ca dimensiunile cartii rivalizeaza cu Razboi si Pacea lui Tolstoi, a pastrat stilul atractiv si pertinent pe tot parcursul ei, astfel incat nu simti cand nenumaratele file scrise se scurg, iar personajele, care de care mai odioase, se perinda prin mintea cititorului si il umplu de neincredere fata de rasa omeneasca.”
S-a scris mult despre Tetralogia napoletană a Elenei Ferrante, încât orice nouă apariție a autoarei este semnalată imediat în blogosferă. Astfel, Mihaela Pascu-Oglindă scrie pe Bookaholic.ro despre ”Fiica ascunsă”, recentă apariție la Editura Pandora M: ”După lectura a şase cărţi scrise de aceeaşi autoare, devine cu atât mai uşor să-i subliniezi temele majore: maternitatea, relaţia cu sinele în contextul nou şi fragil al naşterii, ruperea relaţiilor cu cei din mediul în care se naşte eroina, recompunerea ca individ prin căutarea continuă de experienţe care să dea un sens de împlinire traseului parcurs până la acel moment. Cel mai adesea, împlinirea profesională este cea râvnită de personajul principal şi negarea originilor din care lipseşte educaţia mult dorită. Ceea ce o deosebeşte pe Elena Ferrante nu e doar tema maternităţii pusă în legătură directă cu recuperarea sinelui prin împlinirea profesională, ci curajul aproape tăios, dur, al modului în care denumeşte trăirile şi sentimentele ascunse în viaţa reală, trucate sau transformate în ceva „care trece” şi cu care „se poate trăi şi astăzi”.
O apariție foarte interesantă și, cred eu, faină este primul volum din seria ”Istoria alternativă a literaturii române în benzi desenate”, conceput de Luca Dinulescu, Răzvan Bică și Dragoș Schenkel, cu benzi desenate de Grăjdeanu Mihai Ionuț. Despre acest prim volum, aflăm dintr-un interviu cu Luca Dinulescu luat de Patricia Lidia, pe blogul SerialReaders.com: ”Cred că mă uitam cândva la Istoria literaturii lui George Călinescu şi, deşi admirabilă, m-am gândit la un ipotetic elev de liceu care şi-o scapă pe picior şi începe să urle. Şi mi s-a făcut milă. Sigur, glumesc, doar că ideea este în felul următor: am realizat la vremea respectivă că generaţiile care vin se vor plictisi instantaneu văzând cât de groasă e cartea respectivă şi în acelaşi timp că ea conţine nişte informaţii foarte preţioase, care trebuie cumva traduse către cei ce ne vor urma. Banda desenată este unul dintre modurile de a face informaţia accesibilă, iar felul în care ne-am gândit noi la acest proiect a fost ca ea să fie recuperatorie, în sensul efectiv de a salvgarda o cunoaştere esenţială. Cam ca şi cum ai pune nişte amănunte esenţiale despre fiinţa umană într-o capsulă spaţială şi i-ai da drumul în cosmos. Sigur, între timp au apărut aplicaţiile pe telefon şi aşa-numitul concept de gamificare a educaţiei, dar noi ne mulţumim şi cu o bandă desenată. Şi încă foarte mult.”
Una dintre cărțile pe care abia aștept să le citesc este ”Mandarina”, de Răzvan Petrescu (deși prietenii mei știu cât de greu ”mă descurc” cu proza scurtă). Până atunci, am citit recenzia semnată de Clara-Francesca Schoppel de pe Hyperliteratura.ro: ”Personajele sunt fascinante în mijlocul celor mai sadice întâmplări. Condeiul lui Răzvan Petrescu poate sfâşia hârtia şi cititorul din două mişcări, şi cu toate astea, printre episoadele decisive, ceva din întunericul prozei sale amuză şi ironizează cruda realitate, de parcă ar fi pomenite cele mai banale virtuţi. Percutant şi violent, Răzvan Petrescu îţi înmoaie genunchii, îţi amplifică simţurile, îţi secţionează moralitatea şi nobleţea, reuşeşte să te facă mai viu. Cu Mandarina înveţi să suporţi, să nu te deprime nimic, dar mai ales, să înţelegi că viaţa e tragi-comică. Drept urmare, trebuie să râzi în timp ce faci slalom printre evenimentele care în mod obişnuit te-ar deforma şi te-ar face să urli.”
La Editura Trei, va apărea o carte foarte interesantă, ”Romanovii. 1613-1918”, semnată de cunoscutul Simon Sebag Montefiore, prilej pentru ca unele pasaje din carte să fie grupate, pe blogul editurii, într-un articol intitulat ”10 lucruri mai puțin știute despre Dinastia Romanovilor”. Iată câteva extrase: ”Ultima vizită în străinătate a familiei imperiale ruse Romanov, înaintea asasinării, a fost în România, la Constanța, în luna iunie a anului 1914 „parţial în vederea unei căsătorii, parţial pentru a câştiga adeziunea ţării în eventualitatea unui război —, călătorind cu iahtul la Constanţa, pentru a se întâlni cu bătrânul rege Carol, cu moştenitorul lui, Ferdinand, şi cu Missy. Fetele erau «vesele şi excesiv de bronzate din Crimeea», Aleksei era «chipeş, dar oarecum răsfăţat», iar cât despre Nicky, Missy menţiona «cât de adorabil era», însă când Romanovii au plecat «nici nu mi‑am imaginat că nu aveam să ne mai întâlnim vreodată», menționează verișoara țarului Nicolae al II-lea, nimeni alta decât Regina Maria (numită Missy de apropiații familiei). Familia regală a României și ultima familie imperială rusă discutau despre căsătoria Prințesei Olga cu Carol al II-lea. „Mamele au convenit că tinerii «trebuiau să decidă singuri». Carol nu a reuşit să o farmece pe Olga. «Eu sunt rusoaică şi aşa vreau să rămân», i‑a spus ea lui Gilliard, tutorele fratelui ei. «Nu vreau să plec din Rusia (şi) tăticul mi‑a promis că n‑o să mă oblige» — sentimente de părinte iubitor, doar că o căsătorie cu un prinţ străin i‑ar fi salvat viaţa”, precizează istoricul.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Dinosaurium”, expoziție de Chris Wormell și Lily Murray
–”Chiriaș la Cluj”, de Marius Oliviu Iacob
–”Fascinanta lume a animalelor de companie”, de Susanne Riha
–”Muza”, de Jessie Burton
–”Timeline. O călătorie prin istoria lumii”, de Peter Goes
–”Confesiunile leoaicei”, de Mia Couto
–13 cărți pentru copii mici la Gaudeamus 2017, de la Editura Univers Enciclopedic Junior
