Succes colegilor participanti la concursul organizat de Hyperliteratura pentru ‘Cel mai bun blog de carte din România #2016 (ediția I)’. Daca va intrebati de ce nu participam si noi, raspunsul este ca nu corespundem conditiei #2 din regulamentul de participare: 2. Pot participa doar blogurile personale, nu bloguri colective, cu mai mulți autori, sau reviste literare online. Probabil ca ar fi util ca organizatorii sa precizeze mai clar, chiar in numele concursului ca este vorba despre ‘cel mai bun blog INDIVIDUAL de carte’.
Andreea Morar scrie la ‘Raftul cu idei’ despre cartea auto-biografica a lui Sigmund Freud aparuta in Editura Herald: ‘Viata mea si psihanaliza e un volum care se cere a fi citit de catre cei aflati de ambele parti ale baricadei: si de admiratori, dar si de contestatarii teoriilor lui Freud. Lucrarea e un document insemnat care inscrie modul in care Sigmund Freud a ajuns sa reduca toate bolile nervoase la presiuni sexuale infantile insa si marturisirea erorii acestei teorii cauzata de observatii intrucatva superficiale: Atunci cand, in sfarsit, a trebuit sa recunosc faptul ca aceste scene de seductie un avusesera niciodata loc, ca ele un erau decat fantasme imagínate de pacientii mei, unele probabil impuse lor chiar de mine insumi, am fost deconcertat pentru o perioada. In continuare, Freud clarifica : […] simptomele nevrotice nu aveau o legatura directa cu evenimente reale, ci cu fantasmele dorite ; in cazul nevrozei, realitatea psihica avea o mult mai mare importanta decat cea materiala.’
Iulia Verbancu scrie pe blogul Carturesti despre seria Comisarului Montalbano a lui Andrea Camilleri care apare la editura Nemira: ‘Lumea lui Montalbano este și nu este imaginară, iar explicația e simplă. Andrea Camilleri s-a născut în Sicilia, în Porto Empedocle, și acolo și-a plasat acțiunea romanelor cu Montalbano. Dar – afirmă chiar Camilleri – “Porto Empedocle este un loc de nici optsprezece mii de locuitori, care nu poate susține prea multe crime, că nu e Chicago în vremea prohibiției”. Așa încât a căutat alte denumiri pentru a arăta clar că e vorba despre ficțiune, dar nu a vrut să le caute nici prea departe, deoarece culoarea locală e un bun câștigat. A transformat Porto Empedocle în Vigàta (modificând numele localității vecine Licata), Realmonte în Monterreale, Sciacca în Fiacca, Aragona în Ragona, Lampedusa-n Sampedusa și tot așa. În mod excepțional, Agrigento se transformă în carte în Montelusa – împrumut de la Luigi Pirandello, “că nu poate să protesteze”. Ca urmare, cititorul neobișnuit cu locul descoperă o lume ce ar putea fi oricând reală (mai puțin numărul exagerat de nelegiuiri), iar localnicul sicilian își poate recunoaște felul de a fi, orașul și – din când în când – chiar strada. În plus, admirator și prieten al altor celebri romancieri de polițiste – regretații Manuel Vasquez Montalban și Jean Claude Izzo – Camilleri presară în cărțile sale aluzii și trimiteri la operele acestora (cea dintâi dovadă fiind chiar numele eroului principal).‘
Ramanem in domeniul romanelor ‘thriller’ cu recenzia aparuta la Reader Adict a romanului lui A.S.A Harrison ‘Sotia tacuta’: ‘… din punctul meu de vedere, e o lectura pentru iubitorii de thriller, dar si pentru cei care citesc mai mult povesti centrate pe personaje si pe analiza lor psihologica, iar ritmul alert al cartii si scriitura simplista, dar intriganta, fac din acest roman ceva greu de displacut. Eu am citit-o in cateva ore si mi-am permis sa citesc mai incet, pentru ca n-am vrut sa o termin prea repede. Cumva, vrei sa petreci mai mult timp cu personajele si sa vezi orice nuanta din caracterul lor, sa intelegi de ce au facut ceva si mai ales ce consecinte exista.’
Diana Daniela Macovei recenzeaza pentru GoodRead.ro cartea unuia dintre scriitorii mei preferati Boris Vian ‘Blues pentru o pisica neagra’ : ‘Boris Vian creionează o lume cu susu-n jos, cu o doză de ironie dusă la extrem. O lume unde limbajul pisicesc nu este înţeles nu datorită regnului animal ci datorită accentului, o lume unde războiul este văzut ca un joc de copii unde se lasă cu explozii inocente, o lume unde boala este ca un mijloc personal din care poţi scoate profit până şi din comercializarea propriei febre.’
(Dan)
Am publicat deja pe Filme-cărți.ro două recenzii asupra cărții „Firida rușinii”, de Ismail Kadare, una aparținând lui Jovi, cealaltă lui Codruț. Am citit însă cu interes și recenzia Danei Jenaru de pe Bookaholic.ro: ”Lumea din romanul lui Kadare e o lume a exercitării puterii și a controlului prin teroare. O lume a dezumanizării totale, unde doar capetele contează, doar despre ele se vorbește cu respect, doar ele merită grija, în timp ce trupurile sunt îngropate la întâmplare. Uneori capul ajunge în Asia, trupul rămâne în Europa. Gloria unuia se clădește pe capul tăiat al altuia, ecuația fiind simplă: dacă nu capul altuia, atunci capul meu. Și capul fiecăruia ar putea sta sub brațul altuia. Pericolul și teroarea curg precum apa. Și în stare de trezie, și în somn. Și în trecutul invocat de Kadare, și în prezentul în care scrie despre acest trecut, cei împușcați de dictatura comunistă nefiind decât variații pe aceeași temă. Firida rușinii este un roman cu o substanță epică extrem de crudă, dar cu un ritm iute și o atmosferă care, în ciuda atrocităților cu care este presărat spațiul narativ, te țin captiv. Grozăvia lumii măsurate cu capete tăiate este cumva îmblânzită (dar nu și domolită) prin priceperea lui Kadare de a spune povești.”
Un interviu foarte interesant pe LaPunkt.ro, purtat între Cristian Pătrășconiu și Lucian Boia, discuția principală fiind cea cu privire la cea mai recentă carte a istoricului, ”Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)”. Iată ce spune Lucian Boia despre comunismul de la noi: ”De la bun început, comunismul românesc a fost altfel prin aceea că avea o foarte slabă implantarea în societatea românească. Din toate ţările unde s-a instaurat comunismul, România era ţara cea mai puţin pregătită pentru comunism. Comunştii ocupau o poziţie cu totul marginală, la început. Erau, aşa-zicînd, la marginea marginii societăţii. Asta fiindcă România era o ţară predominant rurală, iar ţăranii nu aveau o înclinare spre soluţii din astea colectiviste – mai degrabă, îi interesa proprietatea, mare, mică, cum era ea. Şi tocmai avusese loc şi reforma agrară atunci. Muncitorii industriali – de aici, de regulă, se recrutau cei mai mulţi adepţi ai comunismului – de la noi erau relativi puţini. Iar cei care erau, din cei care înclină spre comunism, sînt foarte mulţi minoritari, ne-români. Cînd spunem asta astăzi, cineva poate replica – da, dar şi ei aparţin naţiunii române. De acord; dar, să nu uităm că sîntem imediat după unirea din 1918. Or, atunci oamenii aceştia nu era percepuţi chiar ca fiind români; erau abia invitaţi să facă parte din naţiunea română. Erau abia la începutul unui eventual proces de integrare în societatea românească, iar unii dintre ei nu se consideră defel români. Nu cred că o să ne spună nimeni cu multă convingere că, în perioada interbelică, ungurii mor de dragul ţării româneşti. Sau bulgarii din Cadrilater, sau ruşii şi ucrainienii din Basarabia. Aşadar, comunismul a cîştigat teren – atît cît a cîştigat, nu prea mult – la început mai mult printre minoritarii proaspăt unificatei naţiuni române.”
Știați că J.R.R. Tolkien a scris și cărți pentru copii? Ei bine, despre una dintre acestea, Roverandom, scrie Patricia Lidia pe SerialReaders.com: ”Roverandom a fost inventată inițial pentru a-l consola pe fiul mijlociu a lui Tolkien, Michael, când și-a pierdut jucăria favorită, un câine cu blana alb cu negru, pe care a lăsat-o din greșeală pe plajă și nu a mai găsit-o. Prin născocirea aventurilor lui Rover autorul pare să îi fi justificat fiului său (menționat în carte ca «băiețelul Doi»), atunci în vârstă de 5 ani, absența îndelungată a jucăriei. În 1936 sau 1937, nuvela a fost trimisă editurii George Allen și Unwin, unde a fost evaluată de fiul cel mic al președintelui editurii și declarată “bine scrisă și amuzantă”. Dar, în 1937, Hobbitul era deja un mare succes: creaturile lui Tolkien își începuseseră marșul lor lung în conștiința comună. Așa că este de înțeles că editorii și-au dorit mai multe scrieri despre hobbiți, mai degrabă decât o poveste despre un câine fermecat de un vrăjitor, care călătorește pe Lună și sub mare în eforturile sale de a se elibera de sub vrajă. Ce a publicat însă editura în cele din urmă a fost, desigur, Stăpânul Inelelor.”
”Quaresma, descifrator” este cea mai recentă traducere a lui Pessoa în românește. Despre această carte, scrie Andreea Iulia Toma pe Bookhub.ro: ”Îmi place aura pe care i-o conturează Pessoa acestui inedit personaj încă din prefața ce se vrea în oarecare măsură justificativă pentru buchetul istorisirilor ce vor urma, dar și pentru fascinația pe care descifratorul o exercită asupra celor care ajung să îi descopere calitățile. Pe doctorul Abilio Quaresma îl vor admira și cititorii o dată ce vor cunoaște stilul în care rezolvă „şaradele” cu care se confruntă. Quaresma este pasionat de tot soiul de descifrări și, cu cât o problemă este mai încâlcită, cu atât este mai entuziasmat. Folosindu-se de logică, de rațiune, în defavoarea unei foarte atente observații, el dezleagă probleme ce le dau mari bătăi de cap anchetatorilor oficiali, surprinzând prin luciditate, prin limpezimea ideilor și prin capacitatea de a vedea adevărul în spatele aparențelor. Avem de-a face cu crime, cu sinucideri sau cu furturi și, în toate cazurile, reușita lui Quaresma în elucidarea misterului întărește măiestria minţii acestuia, ce urmează metode ingenioase.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Cer de plumb”, de Carme Marti
-”Baligă de mânz”, de Jean Velicy
-”Sfârșitul a fost aproape”, de Bogdan Costin
–”Frumoasa adormită și fusul”, de Neil Gaiman
-”Războiul nu are chip de femeie”, de Svetlana Aleksievici
–”Arta conversației cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp”, de Ion Jianu
1 comment
Mulțumim pentru menționare! ^_^