”Cele trei fețe ale lunii”, de Sally Gardner
Editura Arthur-YoungArt, București, 2013
Traducere din engleză de Cristina Elena Gogâță
Sally Gardner pare a-și fi construit romanul distopic, împrumutând multe dintre trăsăturile proprii personajului principal. Nu mai citisem nicio carte de-a sa, dar putem afla câteva dintre întâmplările copilăriei scriitoarei britanice chiar din interiorul cărții apărute la Editura Arhur: era diferită de ceilalți copii; nu-și putea lega șireturile, avea hainele anapoda și nu era în stare să scrie nici măcar cuvinte simple; a învățat să scrie abia la vârsta de 14 ani; a aflat că era dislexică etc. Multe dintre aceleași trăsături, cum spuneam, au fost împrumutate simpaticului și inteligentului (fără să o știe) Standish Treadwell:
”Până s-apară Hector, uram școala. Credeam că fusese inventată numai ca bătăușii cu creier cât căcăreaza de câine să poată să-i snopească-n bătaie pe ăia ca mine. Un puști cu ochii de culori diferite: unul albastru, unul căprui, care nu se remarca decât prin meritul discutabil de a fi singurul din clasă incapabil să scrie și să citească la vârsta de 15 ani.”
Suntem într-o lume necunoscută, într-un loc pe care îl putem asemui, măcar prin analogie, cu cel din ”The Hunger Games”. O lume în care neregulile trebuie semnalate, în care totul este controlat, deși libertatea încă se simte, privită de departe de ”The Big Brother”. Standish se află într-o școală normală, în care însă violența profesorilor este adeseori nepedepsită și nici a colegilor nu este privită cu suspiciune, atâta timp cât ordinea socială nu este pusă sub semnul întrebării (exista gașca Pantalonilor Lungi, puțini la număr și copii de oameni bogați și gașca Pantalonilor Scurți, ceilalți, majoritatea, ”pleava”).
Singurul apropiat al lui Standish, până la apariția lui Hector, este bunicul său, cel care se luptă pentru ca ei să supraviețuiască, să aibă ce mânca (o adevărată încercare!), să nu vorbească împotriva conducătorilor într-o lume supravegheată în permanență. În Zona Șapte, probabil cea mai defavorizată zonă, acolo unde erau trimiși doar dușmanii Patriei. El își mai aduce aminte că înainte aveau vecini, că existau locuri de unde puteai să îți cumperi ușor ceea ce îți dorești, că nu exista Zidul înalt din spatele casei, care nu poate fi și nu trebuie fi trecut de către nimeni.
Totul se schimbă când în casa din vecinătate se mută familia Lush, o familie normală, de încredere și pe care Bunicu’ și Standish îi adoptă cu repeziciune, mai ales pentru că Hector, fiul, este un băiat de încredere ce va deveni cel mai bun prieten al acestuia. Împreună, sunt mai greu de învins, nici măcar sufletește, mai greu de bătut și pot visa împreună la lucruri imposibile, dar atât de frumoase într-o copilărie. Într-o lume inexpugnabilă, controlată de Muștele Verzi, ei visează la evadare pe o planetă imaginară, exact cum și noi ne imaginam că vom pleca odată din comunism:
”Am încercat din răsputeri să mă gândesc la planeta Juniper cea pe care chiar eu și Hector o descoperiserăm de capul nostru. Ne pregăteam să lansăm propria noastră misiune spațială, numai noi doi, iar apoi oamenii s-ar fi trezit dintr-odată că nu mai sunt singuri în univers. I-am fi contactat pe juniparieni, care știau ce e bine și ce e rău și le-ar fi trimis pe Muștele Verzi, pe omul în haină de piele și pe domnul Gunnell unde și-a-nțărcat mutu’ iapa.”
Momentul cheie este însă altul: un astronaut, ce trebuia să ajungă pentru prima dată pe Lună, într-o misiune încununată de succes pentru Patrie, aterizează în curtea lor. Adăpostindu-l pe acesta, ei își asumă un risc enorm, acela de a complota împotriva statului, de a ascunde un fugar, de a fi luați și trimiși spre hrană renumiților viermi. Numai că ei decid altfel, iar revolta lor poate însemna în același timp moartea, dar se poate transforma și în prima șansă ca oamenii să își dea seama că lumea lor mai are o șansă atâta timp cât se vor întoarce împotriva autorităților imbecile. Un fel de revoluție 1989 în miniatură.
Mi-a plăcut această revoltă împotriva autorității a unui băiat de doar cincisprezece ani, dovadă că marile caractere nu trebuie neapărat să fie adulți inteligenți și experimentați. Curajul și sacrificiul lui au făcut ca distopia construită de Sally Gardner să se transforme într-un viitor normal, în care oamenii să nu mai fie controlați și reținuți în tot ceea ce fac, iar libertatea să fie reală. Rezultatul este un roman bun, care poate să fie un deliciu atât pentru un copil sau adolescent (îndrăgostiți de Young Adult Series), dar și pentru un adult care nu și-a pierdut aroma copilăriei și exercițiul imaginației. Cum altfel am privi un astfel de fragment:
”Pe jos sunt saci plini de nisip. Pe peretele din fața ușii e o fereastră – mă supraveghează cineva pe care n-am cum să-l văd. Preț de-o secundă, îmi trece prin minte că, la dracu’, acu’ mă spânzură ăștia și io n-am apucat să beau Croca-Cola, n-am urcat în viața mea într-un Cadillac și niciodată, da’ niciodată, nu m-am sărutat cu o fată. Numai chestiile astea pe care nu le-am făcut niciodată o să le duc cu mine.”
1 comment