”Anul zero. 1945. O istorie”, de Ian Buruma
Editura Humanitas, Bucureşti, 2015
Traducere din limba engleză de Anca Bărbulescu
Apariţia volumului “Anul zero. 1945. O istorie”[1] este un eveniment editorial de prim ordin al anului trecut din mai multe perspective pe care ne grăbim să le detaliem. Istoricul olandez Ian Buruma încearcă în mod fericit să retraseze consecinţele mai puţin cunoscute ale celui de al Doilea Război Mondial, care s-a încheiat cu victoria Aliaţilor din mai-august 1945, însă istoria nu s-a oprit în ziua capitulării Germaniei sau Japoniei. Efectele războiului au fost masive, distrugerile atât materiale, cât şi umane şi spirituale (niciodată omul nu dovedise că poate fi într-o masura atât de mare o bestie) resimţindu-se cel puţin două generaţii. Mulţi dintre cei care au supravieţuit sperau ca anul 1945 să fie anul zero „o pagină albă; lumea avea să se descotorosească bucuroasă de istorie; totul era posibil”, ceea ce era, evident, o utopie. Buruma trece de la foametea alimentară, dar şi afectivă, dorinţa de răzbunare a celor care suferiseră teribil până la epurari, răzbunari şi reconstrucţie.
În sine, luate separat, fiecare din temele şi palierele analizate de Buruma au constituit teme de reflecţie despre care s-au scris biblioteci întregi. Cum s-au simţit eliberatorii americani, canadieni şi anglo-saxoni în raport cu populaţiile eliberate/ cucerite? Cum au fost percepuţi ocupanţii de către populaţia civilă din Germania şi Japonia? Şi, mai ales, Buruma se întreabă cum au interacţionat femeile cu aceştia? O mulţime de nuanţe şi palete sentimentale pe care Buruma le analizează cu multă înţelegere şi delicateţe, punându-se de nenumărate ori în pielea femeilor care înduraseră un cataclism faţă de care erau prea puţin sau deloc responsabile. “După ce li se servise atâta propagandă negativă despre violatori şi ucigaşi barbari, multe japoneze au fost foarte uşurate când i-au văzut cu ochii lor pe americani, care nu erau chiar atât de înspăimântători.” Una dintre ele scria: “Îi găsesc curtenitori, prietenoşi, fără griji şi întru totul în largul lor. Ce contrast puternic şi dureros cu soldaţii japonezi îngâmfaţi, răutăcioşi şi nepoliticoşi, care locuiau în barăcile de lângă casa mea.” Intr-adevar, “cei mai mulţi japonezi tot ar fi recunoscut că americanii erau mult mai disciplinaţi decât se temuseră, mai ales în comparaţie cu purtările propriilor lor trupe de peste hotare”[2]. Poate şi pentru că militarii americani nu fuseseră îndoctrinaţi cu o ideologie rasistă sau de clasă. În plus, erau şi sătui. Multe nemţoaice, franţuzoaice sau olandeze au fost şi ele atrase de militarii aliaţi, această atitudine venind şi pe fondul scufundării masculinităţii autohtone. “În comparaţie cu olandezii, francezii sau germanii slăbănogi, nespălaţi şi flenduriţi, mândrii canadieni şi americani înalţi, bine hrăniţi, bine plătiţi şi eleganţi în uniformele lor sexy, de cuceritori, trebuie să fi arătat ca nişte zei. După cum spunea una din multele olandeze care au ajuns să se mărite cu canadieni<De ce să ne ascundem după deget, după câte îndurasem, canadienii arătau delicios.[3]” Se pare că militarii britanici erau mai puţin atraşi de frenezia sexuală atât pentru că prezenţa soţiilor-iubitelor era relativ apropiată geografic, dar şi pentru că preferau băutura!
Cel mai concret efect al războiului şi amplorii lui a fost foametea care a afectat ţările implicate, într-o maniera sau alta (ocupate sau ocupante şi în 1945 ocupate la rândul lor). „Nenorocirea omenească de după război a fost atât de mare şi de răspândită, încât comparaţiile aproape că nu-şi au rostul (…) Criza alimentară din Japonia şi Germaina a fost înrăutăţită de o recoltă foarte proastă în 1945. Agricultura suferise grav de pe urma războiului: şeptelul era împuţinat, câmpurile distruse, utilajele la fel, mâna de lucru lipsea, iar vremea a fost cumplită.” În plus, Germania se mai confrunta şi cu aproximativ 10 milioane de refugiaţi, populaţiile germanice alungate violent din Cehoslovacia, Iugoslavia sau Polonia. Pentru a veni în ajutorul părţii britanice din Germania ocupată, Marea Britanie a raţionalizat în 1946 pâinea! De altfel, politica de asistenţă a celor care cu numai un an-doi erau inamici ireductibili nu a fost foarte populară, dar a fost adoptată din motive practice (dependenţa Germaniei şi Japonei ar fi durat şi mai mult), iar mai apoi politice (spectrul comunist foarte palpabil).
Multe voci din rândul aliaţilor vestici doreau pe veci dezasamblarea industriei germane şi chiar transformarea ţării într-una pastorală, incapabilă să mai provoace un război. Din fericire, comandanţii militari aflaţi la faţa locului au eludat astfel de aberaţii, erau nişte realişti. Trebuia lucrat la sistemul politic şi nu la cel economic. Unul din adepţii planului de a distruge industria germană era chiar Henry Morgenthau, secretarul american al Trezoreriei, de origine evreiască. Această atitudine inteligentă a contrastat puternic cu cea a sovieticilor în partea lor din Germania de unde, ştim bine, totul a fost jefuit şi transportat în est. Solutiile adoptate de americani, în principal, atât în Germania occidentală[4], cât şi în Japonia, s-a văzut foarte clar, în timp, au dat roade, spre deosebire de soluţiile impuse la Versailles în 1919 care au facilitat calea extremismului. Practic cele două mari naţiuni au fost ancorate definitiv în sistemul şi lumea democratică, fapt esenţial pentru a împiedica orice chef de revanşă.
Fenomenul dezrădăcinarilor-strămutărilor forţate a fost extrem de complex, retrasând complet multe frontiere din Europa. Fără o cunoaştere acceptabilă a celui de al II-lea Război Mondial, nu poţi afirma că ştii prea bine istoria Europei. Graniţele au fost reconfigurate atât de radical şi violent, epurările etnice au atins un grad atât de ridicat, încât Europa şi mai ales cea Centrală şi Estică de după 1945 seamănă într-o mică măsură cu Europa interbelică. În mai 1945, în Germania se aflau 8 milioane de civili-forţa de muncă sclavagistă, răpită de nazişti pentru a înlocui milioanele de germani aflaţi pe front, în alte parti din Europa se mai aflau 3 milioane. În Asia se aflau 6,5 milioane de japonezi care nu mai aveau cum să se întoarcă acasă (jumătate civili), iar un milion de muncitori coreeni se aflau în Japonia. Revenirea puţinilor supravieţuitori evrei nu era nici ea binevenită. Vecinii deja se obişnuiseră să trăiască făra ei, considerându-i morţi.
„Realitatea e că supravieţuitorii evrei erau o sursă de stânjeneală. Nu se potriveau cu naraţiunea plină de eroism care tocmai se construia cu grabă printre ruinele războiului, în Olanda, în Franţa şi, în fond, în orice ţară unde lumea se străduia să uite adevărurile incomode şi dureroase ale trecutului. Oamenii care supravieţuiseră cum putuseră umilinţelor ocupaţiei din timpul războiului, lăsând capul în jos şi întorcând privirea când cei din jur păţeau ceva, se prefăceau că fuseseră eroi de la bun început.”[5] Germanii au fost alungaţi de-a valma din Polonia, Cehoslovacia,[6] Ungaria, indiferent dacă erau nazişti, colaboraseră, avuseseră de câştigat de pe urma regimului sau îl combătuseră. Probabil ca aceasta este marele paradox al celui de al II-lea Război Mondial: criteriul rasial promovat de nazişti a fost adoptat de cei care-i combătuseră pentru a rezolva pentru veşnicie problema germană.
Un alt aspect pe care-l analizează pe larg Ian Buruma este soarta colaboraţioniştilor sau a criminalilor de razboi (unii mai vinovaţi, alţii mai puţin). Complexitatea situaţiilor din ţările afectate direct de războiul mondial în anul 1945, dar şi după, a făcut ca despărţirea de trecutul dureros şi criminal să fie deosebit de dificilă. În Grecia şi China, s-a ajuns rapid la război civil, iar în Franţa, Olanda şi Belgia la epurari şi procese în toată regula. Franţa a avut norocul să aibă o personalitate precum a fost de Gaulle care a reuşit atât de administreze o răzbunare mult aşteptată de societatea franceză, dar şi să o modereze (altfel ar fi putut afecta sute de mii de oameni având în vedere numărul celor care colaboraseră cu regimul lui Petain). Totuşi în Franţa, Laval, politician oportunist, mâna dreaptă a lui Petain, a fost executat. Mareşalul, eroul de la Verdun, a fost judecat, condamnat la moarte, dar datorita notorietatii sale doar exilat într-o mică insulă în largul coastei atlantice franceze, iar în Olanda, Mussert, conducătorul mişcării naţional-socialiste olandeze, a fost executat în urma unui proces. În primele luni care au urmat Eliberării, justiţia a fost în general sumară, mii de oameni fiind linşaţi (mai ales femeile care se culcaseră cu duşmanul). „În Belgia au fost judecate pentru colaboraţionism peste 57.000 de persoane. În Olanda au fost condamnaţi 50.000 de colaboraţionişti. În Ungaria, cifra se apropia de 27.000. În Grecia, la sfârşitul lui 1945, se aflau în închisoare 48.956 de oameni. Dar toţi erau de stânga.” În Franţa 266 de judecători care serviseră bine mersi regimul de la Vichy (doar un singur judecător refuzase să depună jurământul de credinţă faţă de Mareşal!) au fost declaraţi vinovaţi, alături de alţi 11.343 funcţionari sancţionati şi 5.000 daţi afară (totuşi, dintr-un total de 1 milion!!). Acum proliferează şi tribunalele populare sau ale poporului (Buruma nu are date despre România unde situaţia era cu atât mai complicată).
Autorul prezintă şi apără utilitatea Procesul de la Nurenberg care a fost preferabil execuţiilor expeditive, de tip NKVD, pe care le sugereau chiar unii lideri politici sau militari anglo-americani „Execuţiile sumare i-ar fi adus pe învingătorii aliaţi la acelaşi nivel moral cu naziştii înfrânţi.” În plus, a creat un precedent. „Dreptatea totală, chiar şi în cele mai favorabile împrejurari, e un ideal utopic. Ea ar fi fost imposibilă din motive atât practice, cât şi politice. Nu se pot aduce în faţa justiţiei milioane de oameni. Pedepsirea celor vinovaţi trebuie pusă şi în contextul altor interese.”[7]
Chiar dacă speranţele după 1945 erau uriaşe (guvern mondial, armată comună etc.), totuşi evoluţia a fost mai modestă, dar mai puţin utopică. Iar ONU şi Uniunea Europeană îşi au punctul de plecare în acel sfârşit însângerat, ceea ce nu este deloc puţin lucru. Probabil că dacă Uniunea Sovietică a lui Stalin şi împreună cu ea comunismul totalitar s-ar fi prăbuşit în acelaşi timp cu nazismul şi militarismul japonez, alta ar fi fost evoluţia umanităţii, dar wishfull thinking în istorie este contraproductiv. Pentru ţările eliberate de Aliaţii anglo-americani soarta a fost cât se poate de favorabilă, indiferent de numărul şi amploarea stângăciilor americane (ca şi cum ei s-ar fi aşteptat în 1940 să preia nişte sarcini uriaşe, la scară mondială, aşa că s-au descurcat mai mult decât rezonabil), pe care parcă Buruma le vânează şi accentuează în mod disproporţionat faţă de crimele şi distrugerile istorice provocate de comunişti. „Anul zero în sine a fost eclipsat, în amintirea colectivă a lumii, de anii de distrugere de dinaintea lui şi de noile drame care se prefigurau în Coreea, Vietnam, India-Pakistan, Israel, Cambodgia, Ruanda, Irak, Afganistan şi aşa mai departe.”
Prin importanţa temelor dezbătute într-un limbaj atrăgător, în care autorul nu ezită să insereze experienţe familiale (tatăl său a fost deportat din Olanda de nazişti, muncind în Berlinul bombardat de aviaţia anglo-americană şi cucerit, în final, de Armata Roşie). cartea lui Ian Buruma se apropie de cea a lui Timothy Snyder „Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin”[8], fiind, din multe puncte de vedere, o continuare reuşită a recompunerii detaliilor Apocalipsei şi a ceea ce a rămas în picioare în anul 1945, anul 0 al supravieţuitorilor, fie doar şi pentru că reuşiseră să rămână în viaţă. Iar viaţa are propriile ei reguli: trebuie trăită (cu folos). Ceea ce au făcut toate generaţiile care au supravieţuit anului 0 al noii lumi.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro.
[1] Editura Humanitas, Bucureşti, 2015. Traducere din limba engleză de Anca Bărbulescu.
[2] Pag. 52.
[3] Pag. 36.
[4] Se pare ca unii francezi nu învăţaseră nimic din Primul Război Mondial, anumiţi oameni de stat sperând în continuare să anexeze părţi bogate din Renania sau Saar.
[5] Pag. 154.
[6] Doar in Romania avand o soarta mult mai buna- comunitatea germanofona din România destructurându-se abia peste 2-3 decenii, sub conducerea „luminată” a mercantilului Nicolae Ceauşescu.
[7] Pag. 259.
[8] Vezi http://www.revista22.ro/europa-ntre-hitler-si-stalin-21929.html
