Pulp Fiction (1994) – Săptămâna Quentin Tarantino

Pulp Fiction (1994)

Regia: Quentin Tarantino
Distribuția: Amanda Plummer (Honey Bunny), Uma Thurman (Mia Wallace), Rosanna Arquette (Jody), Maria de Medeiros (Fabienne), John Travolta (Vincent Vega), Bruce Willis (Butch Coolidge), Samuel L. Jackson (Jules Winnfield), Ving Rhames (Marsellus Wallace), Eric Stolz (Lance), Tim Roth (Pumpkin), Christopher Walken (căpitanul Koons)
Scenariu: Roger Avary & Quentin Tarantino

În loc de introducere, mă mulţumesc să remarc că titlurile filmelor amicului Tarantino sunt cvasi-netraductibile; (de)formaţia profesională îmi atrage de fiecare dată atenţia asupra traducerilor mai mult neinspirate decât altminteri, atât pentru filmele, cât şi pentru cărţile preluate în peisajul autohton. Totuşi, producţiile tarantineşti scapă cu faţa curată aproape de fiecare dată – nici măcar celor mai creativi dintre traducători nu le-aş putea cere să se ia la trântă cu alegerile sale, de cele mai multe ori ideale.

Conceptul de pulp[1] – cu dublul său înţeles, explicat încă din primele secunde ale filmului, enciclopedic şi alb pe negru (!) – reflectă de minune feeling-ul filmului. Pulp Fiction este un amestec de film noir, referinţe pop culture şi violenţă pură, fără să atingă însă fineţea detaliilor celor două „episoade” Kill Bill. Are un scenariu desprins parcă dintre paginile aproape soioase ale unui roman poliţist ieftin, din anii 70, o istorie atât de respingătoare, încât aţâţă curiozitatea cititorului cu fiecare nouă pagină. După aceeaşi reţetă, filmul care a lansat-o pe Uma Thurman şi a revitalizat cariera lui John Travolta atrage atenţia prin scenariul non-liniar şi aspectele lăsate intenţionat nelămurite, determinând privitorul să-şi lipească privirea de ecran, în ciuda scenelor uneori dificil de digerat.

Pulp Fiction are şapte părţi: trei episoade principale, două „preludii”, un prolog şi un epilog; cele din urmă sunt, practic, legate ca timp şi spaţiu, în timp ce toate celelalte părţi, deşi succesive, nu respectă un fir cronologic, ci jonglează înainte şi înapoi prin viaţa personajelor, creând conexiuni neaşteptate şi oferind explicaţii nebănuite.

Una dintre „poveştile” care se împletesc în film este cea a lui Vincent Vega (John Travolta – înlocuitorul lui Michael Madsen, care jucase acelaşi personaj în Reservoir Dogs). Vince este subalternul lui Marsellus Wallace (Ving Rhames), un mafiot influent, şi apare în patru dintre cele şapte episoade. Personal, mi s-a părut personajul cel mai carismatic, de care te „ataşezi” cel mai uşor. Travolta are un aer detaşat, parcă de obişnuinţă, chiar de plictiseală, vizavi de situaţiile în care este implicat personajul său. Contrastând cu partenerul său în ale crimei, Vincent este mai degrabă flegmatic şi calculat – când i se pare că apropierea de soţia şefului său devine prea puternică, şi astfel, periculoasă, monologhează în faţa oglinzii şi se autoconvinge să dea înapoi. Cu toate acestea, în situaţii-limită, nu se dă în lături de la acţiune: el este cel care o salvează pe Mia Wallace, administrându-i injecţia cu adrenalină; el este cel care i se alătură fără prea multe comentarii pe ringul de dans, executând un twist memorabil şi căpătând trofeul.

Deznodământul, în ceea ce îl priveşte, mi s-a părut tipic tarantinesc: scurt şi la obiect. Şi totuşi, nu m-am putut abţine să nu zâmbesc la obiceiul personajului de a citi în intimitatea… closetului (doar un alt detaliu insignifiant şi totuşi suculent, la fel ca înclinaţia regizorului pentru personajele de culoare, masive, cu nume similare – Marcellus aici, Marcel în Inglorious Basterds).

Un alt aspect tipic filmelor lui Tarantino, cred eu, este perspectiva creativă şi, deseori, inovatoare asupra personajelor feminine. În toate creaţiile sale pe care le-am vizionat până acum, femeile sunt aparte, exotice, puternice, sau măcar au un je ne sais quoi care ne face să ne amintim cu nostalgie de ele. În Pulp Fiction nu am remarcat-o în mod deosebit pe Mia (deşi twist-ul a fost foarte reuşit, iar gluma Fox Force Five, recitată într-un stil mai sec decât Sahara), ci mai degrabă mi s-au lipit de suflet Fabienne (o Maria de Medeiros adorabilă – de câte ori ai şansa să vezi o portugheză interpretând un rol de franţuzoaică?), cu inocenţa ei care te face să cauţi, pierdut, insulina, sau Honey Bunny (o Amanda Plummer greu de recunoscut, atât de ciufulită şi de… hotărâtă).

Personal, consider Pulp Fiction un precursor al favoritelor mele, Kill Bill vol. 1 şi Inglorious Basterds. Poate coloana sonoră se afla încă în stadiul de experiment şi poate dialogurile nu aveau încă la saveur de la crème, poate că trimiterile la benzile desenate şi la manga japoneze erau vagi, aproape fără substanţă, însă promisiunea – scânteia – exista încă de atunci, cu atâţia ani înainte de apariţia celorlalte.

Nu pot decât să mulţumesc Săptămânii Quentin Tarantino pentru ocazia deosebită de a revedea câteva dintre delicatesele cinematografiei contemporane, dar şi de a gusta din „feluri” încă neîncercate. Dacă răzbunarea e un fel care se consumă rece[2], ficţiunea arată cel mai bine într-un film stil pulp.