”Sumki. O poveste despre dragoste și aventură”, de Amos Oz
Editura Humanitas Fiction, Seria de autor Amos Oz, București, 2014
Traducere din ebraică de Ioana Petridean
”Odată am primit cadou o bicicletă, la care am renunțat în schimbul unui trenuleț electric, pe care l-am dat pentru un câine care m-a părăsit, pentru ca în cele din urmă să găsesc o ascuțitoare, pe care am dăruit-o din dragoste. Dar nici măcar asta nu-i adevărat, fiindcă dragostea a existat tot timpul, și înainte de a dărui ascuțitoarea, și înainte de lanțul acesta al schimburilor și schimbărilor.” (pag. 102)
Un miniroman despre frumusețea și inocența copilăriei. O impresionantă incursiune a lui Amos Oz în lumea pe care nu ar trebui să o uităm niciodată, în vremurile în care ar trebui mereu să ne reîntoarcem (și nu numai din când în când). Autorul israelian iese aici din lumea romanelor sale cunoscute și chiar dacă acțiunea se petrece tot în țara natală, universul construit nu are un loc anume și poate fi, cu siguranță, situat în orice țară din lume, în fiecare locșor în care (mai) există copilărie.
Eroul nostru, poreclit Sumki de către colegii de clasă, nume care este apoi preluat de toată lumea, are chiar pățaniile descrise în citatul cu care am pornit această recenzie. Într-o comunitate mică așa cum este cea în care trăiește, fiecare se știe pe fiecare, astfel încât Sumki știe și care îi sunt prietenii, dar și care îi sunt adversarii (deși, la cei unsprezece ani ai săi, numai dușmani nu sunt, mai degrabă colegi pe care îi simte departe sau care îl resping). Nu-i de mirare că, într-o încercare temerară de a îi face invidioși pe copiii din cartier cu noua bicicletă făcută cadou de unchiul excentric, o pierde prin schimburi succesive pentru ca la final să nu mai dețină nimic palpabil. Dar darul cu care se întoarce acasă este mult mai valoros.
Fie că este vorba de prietenul său, Aldo, sau de Goel Gemanski, bătăușul cartierului, pare că scopul lui Sumki nu este neapărat păstrarea acelei biciclete nărăvașe, ci o plimbare prin lume, o călătorie inițiatică spre un scop mai important. Sensul vieții sale părea a fi un drum prin jungă, spre ”izvoarele râului Zambezi, în Obangi-Shari, unde nu a călcat niciodată piciorul vreunui alb”, visul oricărui copil pornit în căutarea aventurii, dar la care renunță treptat în căutarea adevăratului scop al acelor ani copilărești (scop care, să recunoaștem, este și al nostru): iubirea.
Nu știu la ce vârstă vine exact dragostea, dar pe Sumki îl izbește pe la cei 11 ani din roman. Colega Esti este aleasa lui și se pare că sentimentul este reciproc (sau măcar noi conștientizăm că, în spatele chinurilor furnizate de el la școală, poate sta ceva mai mult). Iată ce frumos apare:
”De vreo două sau trei ori am chinuit-o pe Esti atât de tare în pauza de la ora zece, încât i-au dat lacrimile. Din această cauză am fost pedepsit de către Hemda, profesoara noastră, dar am îndurat totul bărbătește, strângând din dinți. Și astfel a înflorit dragostea, pur și simplu, fără ca acest lucru să fie marcat de un eveniment special, până în prima zi după Shavuot. Esti plângea din cauza mea în pauza de la ora zece, iar eu plângeam din cauza ei noaptea.”
De la bicicleta schimbată și pierdută se pornește un adevărat tumult în familia sa, iar tatăl mereu sever îl așteaptă cu palmele ridicate pentru a explica ceea ce s-a întâmplat. Fuga lui de acasă (care mi s-a întâmplat și mie de câteva ori), îl duce chiar în casa lui Esti, prin mijlocirea tatălui acestuia. Suntem, așa cum spuneam, în anii copilăriei nevinovate, chiar dacă spre finalul lor. O incursiune în casa iubitei din vise nu este decât ajungerea pe tărâmul acela de la ”izvoarele râului Zambezi”, transfigurat într-o realitate mult mai clară și, desigur, mult mai impresionantă. Cum ar fi ca fata pe care o iubești la vârsta de unsprezece ani să te invite să dormi cu ea în cameră, iar părinții ei să încerce să te convingă să o faci? Cum ar fi ca, după o zi de aventuri nebunești, aproape inimaginabile cu o zi în urmă, să sfârșești petrecându-ți noapte în casa ei? Și, în final, cum ar fi să ajungi pentru prima oară într-o cameră de fete, lucru pe care doar ți l-ai imaginat, dar l-ai considerat imposibil? (și de câte ori am visat noi, la acea vârstă, toate astea?):
”Cine a văzut vreodată camera unei fete, la o oră târzie din noapte, chiar înainte de culcare, luminată doar de lampa de citit așezată lângă patul ei?
Totuși, și camera unei fete are pereți și ferestre, podea și tavan, mobilier și ușă. Cu siguranță. Cu toate acestea, te simți ca și cum te-ai afla într-o țară complet străină, ciudată, locuită de oameni care nu au absolut nimic în comun cu noi. Nu au, de exemplu, saci pentru mingi agățați de pervaz. Nici tenișii plini de noroi aruncați sub pat. Nici mormane de sfori, sârme, potcoave, cărți acoperite de praf, măști de la Purimul trecut, încuietori vechi sau elastice de cauciuc din toate colțurile Indiei. Nici bobine, nici siguranțe. Nici titirezi, nici diafilme. Nici broșuri vechi, aparținând mișcărilor clandestine, îndesate între dulap și perete și nici fotografii deochiate printre paginile manualului de geografie. Nu există și nici nu vor exista vreodată în camera unei fete cranii de pisică, cutii de bere goale, nici șurubelnițe, nici cuie sau clești sau limbi de la ceasuri stricate, lame de cuțit ori desene cu nave de luptă pe pereți.
Dimpotrivă.”
Nu contează ce a fost înainte, cum nu contează prea mult nici ce va veni după. Amos Oz pregătește, desigur, acest teren, explicând pe scurt în prolog și epilog trecutul și viitorul, dar în același timp precizând că povestea despre dragoste și aventură a lui Sumki este cea importantă. Și este, pentru că ne readuce aminte de copilărie într-un fel suav și nevinovat, atingând însă probleme fundamentale: dragostea copilărească este cea mai frumoasă, pentru că frumoasă este vârsta și nu este deloc atinsă de gânduri necuviincioase, pentru că tinerii nu îndrăznesc la mai mult și mereu sunt încântați și mirați de minunile oferite de viață. Iar Amos Oz este impecabil în reconstruirea acestei lumi a copilăriei, Amos Oz a rămas copil.
