”Copilărie. Scene de viaţă provincială”, de J.M. Coetzee
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2011
Traducere din engleză şi note de Irina Horea
Moto: ”Din cât se pare, întotdeauna trebuie să fie ceva care merge prost. Orice-i place lui, orice-și dorește, mai devreme sau mai târziu trebuie să se transforme în secret. Începe să se gândească la sine ca la unul dintre acei păianjeni ce trăiesc în pământ, într-o gaură cu trapă. Tot timpul păianjenul trebuie s-o zbughească înapoi în gaură și să închidă trapa în urma lui, să închidă lumea afară, să se ascundă.”
Ordinea corectă este: Copilărie, Tinerețe, Miezul vieții, dar întâmplarea a făcut să îl descopăr pe Coetzee cu Tinerețe, să îmi placă enorm Miezul vieții și să ajung, la final, la prima parte – Copilărie – din trilogia sa inedită autobiografică, intitulată ”Scene de viață provincială”. Ce a făcut așadar Coetzee înainte de plecarea în Anglia pentru studii, când nu își găsise locul în viață și nu devenise artistul/autorul de mai târziu, ce a făcut așadar Coetzee înainte de poveștile sale de dragoste, povestite într-o manieră inedită, aparent neutră, în ”Miezul vieții”?
A copilărit, acesta este răspunsul pe scurt al întrebării de mai sus. Bineînțeles, nu este copilărie care să nu aibă anumite caracteristici specifice, fie din punct de vedere al întâmplărilor, fie din punctul de vedere al societății unde este trăită, al nivelului sociale sau al evidențelor etnice (care sunt cu totul altfel în Africa de Sud, față de Europa, de exemplu). Iar copilăria lui Coetzee este situată într-o țară multi-etnică, cu multiple probleme politice și sociale, cu o discriminare recunoscută pentru persoanele sărace sau cu o altă culoare a pielii, aflată departe de marile transformări ale anilor `90. Cu toate acestea, adultul Coetzee își rememorează anii copilăriei la mult timp după ce aceștia au trecut, iar stilul devine, la mare distanță, ironic și ușor acid față de întâmplările din acei ani.
Scrisă la persoana trei, într-un limbaj specific copilăriei, cartea rememorează copilăria de pe străzile Africii de Sud, mai întâi din perioada în care familia Coetzee a locuit în orășelul Worcester, apoi din perioada Cape Town, fără a uita și vacanțele și călătoriile de la rudele de la fermele sud-africane. Suntem încă, așa cum spuneam, într-o perioadă în care discriminarea politică și etnică era în floare, când fiecare ”alb” considera că este superior celor ”de culoare”, prilej pentru Coetzee să facă o analiză atentă, ironică, ușor amuzantă dacă o privim din afară, a societății acelor timpuri și a tarelor ei, chiar dacă toată povestea este spusă din perspectiva unui copil.
Prilejurile oferite de istorisirea copilăriei pentru a descrie concepțiile epocii (care, poate, nu s-au schimbat profund nici acum, deși orientarea țării este cu totul alta) sunt nenumărate. Copilul Coetzee este mirat că, atunci când este de muncă ceva de natură fizică prin gospodăria lor, cei chemați să o facă sunt invariabil negrii: ”Când e de făcut ceva practic, ceva ce nici el, nici ea nu pot face, cum ar fi repararea unui robinet care curge, ea cheamă un om de culoare de pe stradă, orice om care se întâmplă să treacă pe-acolo. De ce are ea atâta încredere în oamenii de culoare? o întreabă exasperat. Pentru că sunt obișnuiți să lucreze cu mâinile, răspunde ea. Pentru că nu s-au dus la școală, pentru că n-au stat cu nasul în cărți, pare ea să spună, ei știu cum merge treaba pe lumea asta.” La rândul său, tatăl face o diferențiere clară a raselor din punct de vedere al capacității intelectuale, deși el aparent vorbea doar despre sport: ”Au țeste mai tari decât albii, zice tata. De-aia sunt atât de buni la box. Din același motiv nu vor fi buni la rugbi, zice tata. La rugbi trebuie să gândești iute, nu poți să ai cap de lemn.”
Dar poate cel mai elocvent pasaj în acest sens este cel descris spre finalul cărții, atunci când la familia Coetzee vine în vizită domnul Golding, un cămătar ”de culoare”, care trebuie privit cu considerație, dar în același timp care provoacă dezechilibre în cadrul tradiției instaurate în rândul membrilor familiei și, în sens larg, în cadrul societății albe sud-africane: ”Vine în vizită un anume domn Golding. Cu toate că domnul Golding este de culoare, are o funcție ce-i dă un ascendent asupra tatei. Se fac pregătiri speciale pentru vizită. Domnul Golding va fi primit în camera din față, ca și ceilalți vizitatori. I se va servi ceai din același serviciu de ceai. În schimbul unei primiri atât de bune, poate că domnul Golding nu-l va deferi justiției.
Sosește domnul Golding. Poartă costum la două rânduri, nu zâmbește. Bea ceaiul servit de mama, dar nu promite nimic. Își vrea banii.
După ce pleacă domnul Golding, urmează o discuție despre ce trebuie făcut cu ceașca de ceai. Din cât se pare, obiceiul e ca după ce o persoană de culoare bea dintr-o ceașcă, acea ceașcă trebuie spartă. E surprins că familia mamei, care nu crede în nimic, crede în acest obicei. Dar până la urmă, mama spală ceașca cu hipoclorit.”
Să nu creez însă impresia că prima parte a autobiografiei lui Coetzee tratează în principal problema segregației rasiale din Africa de Sud a anilor `50-`60. Nu, volumul prim din ”Scene de viață provincială” descrie viața unui copil, cu dramele și micile lui suferințe, cu primele întrebări asupra vieții sau asupra sexului, asupra religiei, credinței și existenței lui Dumnezeu, asupra fetelor sau iubirii. Acțiunile copilului de aproximativ zece ani sunt tipice vârstei, dar uneori destul de amuzante și, de ce nu?, surprinzătoare. Astfel, se declară rapid de religie catolică, în opoziție cu majoritatea ”creștină” (protestantă, poate) sau cu minoritarii evrei. De ce? Avantajul celor care sunt catolici și evrei este că sunt lăsați să facă ce vor în timpul în care creștinii se duc la întrunici religioase, cântă imnuri și li se țin predici. Nimic mai plictisitori, deși mai târziu el conchide că nu are niciun adevărat avantaj, pentru că ”băieții catolici îl sâcâie, fac remarci batjocoritoare, creștinii îl persecută, evreii însă nu emit judecăți.”
Îl regăsim pe Coezee adultul în Coetzee tânărul. Pentru cei care vor citi ulterior și celelalte volume din ”Scene de viață provincială”, vom regăsi aici premisele răcelii de mai târziu, principiilor grave pe care și le-a format mai târziu, chiar o ușoară formă de antipatie pentru cei din jurul său, tradusă peste ani în depărtarea de societate și de conformitate. De mic, grav, spune că ”nu înțelege ce rost are iubirea. Când bărbații și femeile se sărută în filme, iar viorile cântă încet și dulceag în fundal, el se foiește în scaun. Își jură că nu va fi niciodată așa: sentimental, siropos.” Poate părea dur, poate părea asocial, dar peste ani vom găsi, într-o formă sau alta, aceleași gânduri formulate despre el de femeile din viața lui, în ”Miezul vieții”.
Iar pentru cunoașterea vieții autorului Coetzee, scriitorul ce câștiga peste mulți ani Premiul Nobel pentru Literatură, ciclul ”Scene de viață provincială” este esențial. Chiar dacă unii vor prefera scenele despre formarea scriitorului din ”Tinerețe” sau, dimpotrivă, scenele romantice și poveștile de dragoste și sex din ”Miezul vieții”, rămân la părerea că, deși ”Copilărie” nu este atât de savuroasă ca celelalte, ea este esențială.
