„Căsnicie”, de Dan Coman
Editura Polirom, Colecția Ego Proză, Iași, 2015
Romanul lui Dan Coman a apărut inițial în 2015, deși chiar autorul însuși spunea că nu ar fi chiar un roman: „Din punctul meu de vedere, Căsnicie e mai degrabă un eseu. Însă nu mă deranjează să-i spunem roman. După cum mi-ar fi egal dacă i-am zice studiu didactic sau poem.”
Cartea începe cu indicația temporală (2014), moment la care protagonistul masculin, care până la sfârșit rămâne un anonim profesor de socio-umane la un liceu din Bistrița, apare prezentat la persoana treia într-o poveste despre căsnicia cu Rebeca, o învățătoare la o școală din oraș. Acțiunea coboară departe în 2006, așa cum transpare din jurnalul protagonistei, iar întregul roman alternează între perspectiva obiectivă a naratorului (portavocea bărbatului din cuplu) și cea subiectivă din discursul la persoana I, al femeii.
Nu știm de ce a ales Dan Coman să se așeze în vocea personajului feminin pe care l-a creat, dar așa cum a creat-o, implicată până la epuizare, confuză, dar și conștientă de povara sentimentelor ce le poartă, „pocăita” (ciudat apelativ dat cuiva cu care descrie apoi scene erotice explicite, aproape vii, iar contrastul face povestea mai interesantă), prin asimilarea persoanei întâi, are tendința să domine economia cărții.
Deși, din punct de vedere al dimensiunii textului, amândoi par plasați la egalitate (până și impresia de nefericire continuă este una lineară și, oarecum, firească, cerându-se natural prin dinamica dintre cei doi), impresia pe care o lasă autorul este că, dacă cineva ar fi fost să fi trăit așa ceva în realitate și ar fi vrut să scrie, să se descarce sau, pur și simplu, să împărtășească altora, aceasta ar fi fost femeia, nu bărbatul. Nu știm adevărul, de altfel, rândurile introductive menționează ficționalitatea textului.
Iată ce spunea Dan Coman într-un interviu:
„Întotdeauna am avut senzația că atunci când începi un volum cu „Această carte este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau instituții reale este pur întâmplătoare”, ceva se trece sub tăcere. Așa că nu mă pot abține să întreb: ce ai trecut sub tăcere?
Ceea ce contează într-o carte, ceea ce rămîne din ea sunt spațiile albe dintre rînduri. Adică exact ceea ce nu s-a spus. Toți oamenii care utilizează cuvinte, o fac doar ca să poată trece sub tăcere gîndul că nu merită. Că nu există nici un sens, în nimic. Scrisul e o tehnică specială pe care o deprinzi doar pentru a evita să vorbești în zadar despre chestiunile cu adevărat importante.”
Tot astfel, printre rânduri, încercăm și noi să vizualizăm un cuplu disfuncțional de la un punct, mai ales de când apare primul copil (iar de aici, scenele abundă într-o autenticitate brută, aproape o putem atinge, este lângă noi, respiră, suferă, obosește, țipă, asemenea personajelor angrenate într-o situație care, vădit, îi depășește.)
Stilul este direct, abrupt, îngreunat uneori de fraza extrem de lungă, dar salvat prin claritate. Avem imagini luate precum cu camera de luat vederi, nefiltrate, rareori pavoazate de descrierile emoționale ale Rebecăi. Ea le nuanțează, fie prin reluarea lor în capitole diferite, fie prin explicații pigmentate de frustrare, dor și de o dragoste mereu pe fugă.
„E groaznic să simți că totul s-a sfîrşit la nici 30 de ani. Și cînd te gîndeşti ce simplu ar putea fi totul! Dar uite că nu e. El e tot mai străin, tot mai departe, tot mai nepăsător. Îmi dau seama că spun același lucru de o grămadă de ani.”
Ne aflăm în fața unei iubiri triste, o dragoste muncită de ambele părți, dar pe care celălalt nu o vede, fiind într-o perpetuă desincronizare și în care fiecare încearcă, unilateral și rar împreună, să salveze ceva la modul teoretic. Ceea ce îi unește oarecum în această luptă este luciditatea cu care amândoi înțeleg că ceva s-a rupt și prăpastia continuă să se adâncească odată cu instalarea obișnuinței și a delăsării, a grijilor create, nevinovat, de cei doi copii, a oboselii zilnice și, mai ales, din cauza lipsei de comuncare.
„Bucuria e o chestiune care ține de tehnică, și-a amintit el vorbele Dariei dimineața, la duș, în camera de hotel, în timp ce-și clătea părul. În ciuda ultimelor luni în care orice încercare a lui de apropiere de Rebeca fusese un eșec lamentabil, în dimineața aceea, după ce s-a bărbierit și a coborât la barul hotelului, bînd un espresso și citind pentru a mia oară poemele Dariei, era cum nu se poate mai hotărît să se întoarcă acasă și să facă tot ce-i stătea în putință ca s-o recucerească.”
Daria, Daria, laitmotivul cărții. Ea apare ca un far, încă de la prima pagină și rămâne până la sfârșitul poveștii, umbra fidelă a cuplului, prietena bună, ca o mamă, a Rebecăi. Nu voi spune prea multe despre Vestitoarea, a cărei carte misterioasă vine în cutia poștală (ca o veste) încă de la începutul poveștii, decât că, deși cantitativ ocupă mai puțin loc decât cei doi, consistența personalității ei și suculența actelor sale o impun ca personaj principal. Ea este cea care, într-un mod miraculos și total neașteptat, le salvează căsnicia, după care dispare, ca o zână care și-a încheiat magia și rolul. Bărbatul este permanent copleșit de tot ce înseamnă Daria, paradoxal într-o prietenie exterioară (prietena soției), mai fascinat de ea decât cea care, faptic, o cunoștea mai bine și care petrecuse mai mult timp cu ea, Rebeca.
Contrar unor opinii care spuneau că ultima parte a cărții, unde accentul cade pe Daria, nu are rost și că romanul trebuia să se fi încheiat cu mult înainte, eu am simțit că abia de-acolo vine profunzimea și originalitatea. Că despre cupluri unde relația nu mai merge, am mai auzit, nu? Dar o prezență atât de suavă și, simultan, atât de puternică, precum a Dariei, o prietenie de un altruism care sperie și care intrigă până la final, o poveste în care un cuplu se salvează printr-o persoană care nu e neutră, ci dimpotrivă, părtașă la tot, aceasta este, fără doar și poate, inedit și extrem de interesant.
„Se simțea furios. Furios și nedreptățit de reacția Dariei. Și-a propus să se mai culce o dată cu Rebeca – și-apoi gata, gata pentru totdeauna.”
Cartea abundă în scene erotice, la granița dintre erotism cald, senzualitate și carnal, dar nu alunecă deloc în abject sau scabros, tenta realistă a poveștii punctată de trăirile personajelor sporindu-i autenticitatea.
„Căsnicie” este o carte despre dragoste până la un punct. De la acel punct încolo este despre conveniențe, slăbiciuni, obligații, asumare și confuzie. Este despre obsesia Rebecăi de a-l vedea pe el ca înainte, de a se simți ea însăși văzută ca femeie. Este o carte despre multe lucruri, dar mai ales este o radiografie croită cu bisturiul a celor mai multe căsnicii actuale, menită, poate, să pună sub lupă acele aspecte de care cuplul fuge, tocmai din frica de a le descoperi.
Nu este o carte pentru cei la început de căsnicie și nici pentru idealiștii care cred că dragostea rămâne la fel. Sau poate tocmai pentru ei să fi scris autorul:
„Apoi, după ce s-au convins că Daria nu se va mai întoarce, au hotărît că vor rămîne pentru totdeauna împreună. Chiar de-ar fi să ne comportăm ca frații, chiar de vom trăi ca-n mănăstire, chiar și dacă vom ajunge să nu ne mai vorbim, și-au spus.”
