”Tot spațiul dintre gândurile mele. Povestiri”, de Bogdan Răileanu
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2017
Pentru a spune lucruri mari despre o carte de proză scurtă, e nevoie ca volumul cu pricina să mă surprindă, să-mi aducă ceva nou, să îmi schimbe cumva perspectiva. Astfel, spre deosebire de romanul analizat mai sus, volumul de proză scurtă al lui Bogdan Răileanu, apărut în 2017 la Editura Polirom, nu m-a entuziasmat, ba chiar mi s-a părut pe alocuri anost.
”Tot spațiul dintre gândurile mele” cuprinde 11 povestiri cu puternice ancore în viața reală, de vreme ce în multe din ele personajul principal pare un alter-ego al scriitorului, cel puțin la prima vedere. Lumea zugrăvită de autor se învârte în lumea artei (scriitori, sculptori, pictori), prin București sau pe la ski în Austria, există prea puține elemente de supranatural sau fantastic, suntem în realitatea imediată, mizeră de multe ori, pigmentată cu mers la masaj erotic, cu lesbiene sau cu corporatiști.
Desigur, ca de obicei într-un volum de proză scurtă, există proze puternice (autorul nu pare în niciun moment lipsit de talent) și cu subiecte interesante, care mi-au rămas în minte. Astfel, în ”Mâncare pentru lesbiene”, o mamă are diferite pățanii într-un București nervos, în drum spre grădinița celor doi copii, apoi la muncă. Totul se schimbă când relația ei cu colega de serviciu se schimbă la 180 de grade, când femeia de serviciu decide că nu mai vrea să facă mâncare de post, mâncare pentru lesbiene. Un text ironic, amuzant, puternic. În ”Ultimul rinocer alb”, un text teribil de actual (atât acțiunile sociale, cât și cele privind familia sunt acum în centrul atenției), dificultățile vieții de familie tradițională se acutizează după ce apare primul copil, al cărui nume va fi identic cu ultimul rinocer alb, care a murit chiar în ziua nașterii copilului. În plus, discuțiile cu familia continuă după ce botezul de la mormântul lui Arsenie Boca coincide cu un protest împotriva defrișărilor ilegale.
Pentru mine, ”Bastards & Sons” este cea mai bună proză a volumului, cea în care dezbate și teme general umane – prietenie, bunăvoința, dorința de eliberare, dar și teme mai specifice, precum condiția artistului, nevoia de succes sau modalitatea de a ajunge în atenția publicului. Personajul principal? Din nou, un artist, care pare construit pe calapodul autorului:
”Andrei Grossman nu mai era la prima tinerețe, la 46 de ani făcuse o mică cocoașă, iar burta îi devenise insuportabilă. Mâinile-i erau mari ca niște lopeți, puternice, iar chipul său ușor ridat era încadrat de o barbă neagră cu accente argintii și un păr rar, dat pe spate. Avea un aer de mujic rus blazat.” (pag. 130)
Cu aceste excepții, impresia generală este că nimic nu este nou în acest volum, că povestirile n-au miză, n-au nici ”zvâc”, n-au o temă generală care să-mi aducă satisfacția de a fi citit un volum care să impresioneze.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.
”Dinții ascuțiți ai binelui”, de Bogdan Răileanu
Editura Humanitas, Colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani, București, 2018
Spre deosebire de proza scurtă (și din fericire, aș spune eu), ”Dinții ascuțiți ai binelui este un roman ambițios, pentru că pune în discuție probleme esențiale și mereu aflate în centrul atenției, și, în același timp, un roman proaspăt, pentru că trece dincolo de ”mizeria” vieții cotidiene, observată în prozele din volumul anterior, pentru a explora cu deschidere tiparele concrete ale vieții contemporane – infracționalitatea și viața religioasă.
Primul tipar, denumit de mine ”infracționalitatea”, îl are în prim plan pe Maldini, un cămătar de aproximativ 40 de ani, care conduce un adevărat centru financiar al pungașilor de mici dimensiuni, care înseamnă violență, cămătărie, saloane de masaj erotic și nu numai, vânzare de locuri de veci etc. Chiar dacă își distruge uneori inamicii, paradoxal, simțim treptat o anumită empatie pentru el, pentru că este vulnerabil și, prin urmare, uman și omenos: se uită pe Discovery sau National Geographic, saloanele sale de masaj sunt impecabile și fetele sunt trimise la analize medicale periodice, are relații sentimentale bune cu soția și mama, donează bani bisericii. În plus, dorința sa de schimbare devine o țintă odată ce află că este pe moarte și trebuie să lase ”afacerile” în favoarea unei altfel de vieți:
”De ce, Doamne? Asta era întrebarea anului pentru Maldini. Poate chiar întrebarea vieţii. De ce cancer şi de ce acum? Astea erau variaţiunile întrebării.” (pag. 99)
Al doilea tipar – viața religioasă – are mai multe planuri, mai mulți slujitori (călugări din munți, preoți din București, simpli oameni care se roagă), mai multe feluri de ”a gândi” religia, dar principalele elemente se învârt prin curtea Mânăstirii Scărarului, aflată pe vârful Nebunu Mare, de lângă Măneciu, județul Prahova. (Bineînțeles că am căutat această mânăstire, dar ea nu există în realitate.) În acest lăcaș de cult, noul stareț, Vladimir, încearcă o nouă formă de a-și imagina credința și religia, punând accentul pe oameni și nu pe concepte, considerând că, de multe ori, trebuie experimentat direct păcatul pentru a putea ca apoi să dai sfaturi despre iertare și mântuire. Așa că, treptat, mânăstirea iese din canoane și devine spațiu de explorat, de la beții la sex, de la invitarea de femei la primirea de oameni ”cu probleme”, de la căi noi de a mântui (inclusiv prin aghiasmă din apă cu bale de Câine Sfânt) până la internet de mare viteză, de la purtarea de haine lumești până la rețete de post dincolo de tradiție:
”Barca pe care o conducea cu dificultate spre lumina caldă a lui Dumnezeu avea găuri în carena ei puternică şi devenise una cu lumea vie, puntea era inundată de apa murdară de păcate, la bordul ei se aflau oameni cu probleme reale şi complicate, dar erau oameni adevăraţi, pe care Dumnezeu îi iubea şi faţă de care Biserica păstra o distanţă din ce în ce mai mare pentru că nu îi înţelegea. Biserica era acum accesibilă şi prin păcat. Ce putea el să facă pentru a-i înţelege şi ajuta pe aceşti oameni? Era întrebarea cu care se trezea în minte în fiecare dimineaţă. Spera că aceeaşi întrebare era şi în gândurile fraţilor călugări, pentru că doar împreună puteau să găsească drumul spre bine.” (pag. 141)
Așadar, pentru a ajunge la mântuire, pentru a ajunge la binele religios, orice om trebuie să treacă prin niște ”dinți ascuțiți”, prin suferință și păcat. Până și Maldini, cămătarul nostru, trece prin propria experiență monastică, devenind fratele Mladin, pentru a ne dezvălui, astfel, că păcatul a fost lăsat de ceva timp în spate. Este partea cea mai consistentă a volumului, cea în care se discută, prin exemple concrete, care este calea de urmat pentru ca religia (ortodoxă sau nu) să rămână apropiată de omul simplu, de omul modern. Este partea volumului care naște multe întrebări și în care fiecare poate descoperi propriile răspunsuri: care este calea mântuirii în prezent, cum se pot apropia cei care slujesc de oameni, cum poți ierta păcatele dacă nu le-ai experimentat, oare se poate transforma Biserica? Dacă se nasc întrebări și gândurile ne rămân adâncite în acestea și după ce am terminat de citit, înseamnă că autorul și-a dovedit evoluția (și talentul) într-o carte cu adevărat bună…
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
