”Cultura japoneză”, de Paul Varley
Editura Humanitas, Colecție Istorie, București, 2017
Traducere din engleză de Ruxandra Mărginean Kohno
E greu să stabilești un moment istoric, o graniță între Japonia istorică (antică și medievală, mai precis) și cea modernă. Sunt nenumărate astfel de criterii, dar eu am ales unul atipic, deși nici Paul Varley, în volumul său, nu este departe de această ”graniță”: închiderea Japoniei în fața străinilor, începută în anii 1633-1636 (vă sfătuiesc să citiți, în acest sens, foarte buna lucrare ”Williams Samuraiul. Aventurierul care a deschis porțile Japoniei”, de Giles Milton, apărută tot la Humanitas). Decretele emise în acei ani au impus interzicerea japonezilor să părăsească țara, precum și restrângerea, aproape până la dispariție, relațiilor Japoniei cu alte țări (nu numai europene, ci și asiatice).
Care a fost motivul? În primul rând, teama că, prin natura sa, creștinismul era opus ordinii sociale și credințelor religioase autohtone; în al doilea rând, și mai important, temerea că stăpânii locali din vestul Japoniei, adversari ai shogunilor Tokugawa, se pot alia cu europenii. Acest al doilea motiv era derivat din importul masiv de arme și echipament militar care se făcea în vest dinspre Europa. Au urmat persecuții masive asupra creștinilor, timp de 40 de ani (aproximativ 5-6000 de creștini europeni și japonezi au murit). Ce a urmat? O închidere a Japoniei față de străini, care constituie și începutul epocii moderne (sau premoderne, după unele surse, epoca modernă începând astfel la sfârșitul secolului al XIX-lea).
Așadar, după cele 10 lucruri inedite despre cultura Japoniei istorice, vă prezint câteva dintre celelalte lucruri interesante pe care le-am descoperit în cea de-a doua parte a cărții lui Paul Varley, apropiindu-mă de epoca modernă, de zilele noastre:
1. Apariția camerei shoin, prototipul camerei rezidențiale în casele japoneze (inclusiv în prezent)
Caracteristicile de bază ale acestei camere, apărută inițial în secolul al XV-lea, cuprindeau rogojinile tatami, ce acopereau în întregime podeaua, ușile culisante fusuma și shoji, o firidă numită tokonoma, rafturi asimetrice și o masă joasă, încorporată, numită chiar shoim. De-a lungul timpului, au existat trei versiuni: un stil fastuos, pentru camere care să fie destinate funcțiilor publice și ritualurilor samurailor; un stil intim, mai simplu, pentru locuințele private ale samurailor; un stil special numit sukiya, adaptat nevoilor de ceremonie a ceaiului. Așadar, deși inițial aceste camere erau destinate doar elitelor, în epoca modernă, majoritatea japonezilor integraseră elemente shoin în camerele proprii.
În aceste camere, trebuia să fie clară diferența de statut social dintre cei prezenți. Inițial, unele persoane (mai importante) se așezau pe rogojini, iar altele direct pe podea. Cu timpul, când rogojinile tatami au acoperit întreaga podea din camera shoin, în locuințele private, s-a stabilit ca loc de onoare cel din fața firidei. În locuințele mai oficiale, deosebirea de statut dintre locul ocupat de persoana de rangul cel mai înalt și celelalte se marca suplimentar prin plasarea acesteia pe o porțiune a podelei așezate mai sus cu o treaptă decât restul (a se vedea, în acest sens, imaginea atașată, unde este înfățișată sala de primire a Castelului Nijo din Kyoto, unde shogunul era așezat pe o treaptă, iar supușii săi, seniorii feudali, mai jos).
2. Nașterea controversată a teatrului național japonez, kabuki.
Creatoarea teatrului kabuki a fost o femeie pe nume Okuni, care a condus o trupă de dansatoare la Kyoto (undeva prin anul 1600), un fel de divertisment muzical în aer liber. Termenul de kabuki provenea de la cuvântul katamuki (”pieziș” sau ”puternic înclinat”), ceea ce însemna că noua modalitate de a face teatru era interesantă, dar cam provocatoare pentru acele timpuri, cu alte cuvinte avangardist. Pe lângă dansuri mai serioase, chiar cu temă religioasă, trupa Okuni intepreta și parodii burlești despre întâlniri dintre bărbați și prostituate, inclusiv din sălile de ceai și băile publice. Întrucât fetele care interpretau jucau foarte natural, fiind chiar curtezane practicante, oficialitățile au dezaprobat aceste piese, iar în 1629, femeilor li s-a interzis participarea la kabuki.
Numai că această măsură a dus la extrem: rolurile au început să fie jucate numai de bărbați tineri, care au încins pasiunile homosexualilor, destul de răspândiți în Japonia timpului. După incidente, încăierări, pasiuni, în 1652, shogunatul a interzis și spectacolele jucate de bărbați tineri. Din acea clipă, doar bărbații adulți (sau tinerii care renunțaseră la păr, pentru a avea înfățișare de adulți) au fost autorizați să joace kabuki. Excluderea femeilor a dat naștere personajului unic onnagata, interpretul masculin în roluri feminine. Cu timpul kabuki a evoluat, deși a fost considerat mereu ”un teatru pentru oamenii de rând”.
3. Stampa – arta japoneză cea mai cunoscută în Occident.
Inițial stampa a fost folosită pentru a reprezenta ukiyo-e, imaginile ”lumii plutitoare”, gen artistic independent care a fost adus la suprafață mai ales de Hishikawa Moronobu (1618-1694). Pe lângă alte multe calități recunoscute în timp, el a fost primul artist care a insistat să-și semneze picturile, depășind simpla funcție de ilustrator de cărți, devenind autor de albume de pictură, dar și de lucrări de artă ”în câte un singur exemplar”. Pe lângă asta, el a avut marea idee de a trece de la pictură la xilogravură, reușind astfel producerea de imagini într-un număr suficient pentru a răspunde cererii, dar în același timp a făcut ukiyo-e o artă unică.
Cele mai timpurii stampe au fost gravuri în alb și negru. Apoi, artiștii au început să includă și culori (roșu, verde etc.), aplicate cu pensula pe foile tipărite. În curând, și această formă a evoluat și a apărut tiparul multicolor, care a necesitat colaborarea a trei persoane: artist, sculptor în lemn și tipograf. Temele? La început, femeile din cartierele de plăceri și actorii kabuki. Apoi s-a evoluat spre alte forme ale frumosului, precum chipurile și expresiile oamenilor de rând sau aristocrați și chiar nuduri, portrete parțial erotice sau pornografice (în imagine, un portret de Utamaro).
4. Gheișele nu sunt prostituate!
Hihi, Paul Varley spune că gheișele sunt ”produs unic al culturii japoneze”. Prima utilizare consemnată a termenului este din 1751, iar inițial gheișele erau bărbați, pentru ca, apoi, cu timpul, să fie alese pentru acest rol exclusiv femei. Deși lucrau în cartierele de plăceri, el aveau propriul univers, numit ”lumea florii și a salciei” (karyukai). Erau pur și simplu animatoare, angajate pentru a-i desfăta pe bărbați, dar cu calificare multiplă, de dansatoare, cântărețe, povestitoare, pricepute în arta conversației. Cu alte cuvinte, o persoană capabilă de conversație, cu un nivel intelectual peste medie, care să întrețină atmosfera. Așadar, departe de noțiunea de satisafacere a plăcerilor sexuale ale bărbaților. Dar granița nu a fost întotdeauna păstrată, unele au devenit amantele unor bărbați care le-au răscumpărat contractele de la stăpânii lor (căci da, aveau contracte stricte, care le țineau în mare măsură captive acestora).
În timp, gheișele independente au devenit din ce în ce mai libere, au început să lucreze în afara cartierelor de plăceri și au devenit deschizătoare de drumuri în modă. O profesie aflată acum în declin, își păstrează importanța în… politică. La întrunirile conducătorilor, există gheișe angajate, care conferă destindere, toarnă sake în pahare și asigură atmosfera la negocieri. În Japonia actuală, partidele politice mari au propriile grupuri de gheișe, tocmai pentru că legenda spune că acestea păstrează tăcerea asupra a tot ceea ce se discută în prezența lor.
5. Adoptarea stilului occidental de tunsoare la bărbați
Deschiderea Japoniei spre Occident, pentru străini s-a făcut odată cu apariția în țară a primului consul american, Townsend Harris, în 1856. A urmat o perioadă agitată, în care asimilările culturale au fost rapide și furibunde, câteodată fără a fi înțelese sau adaptate culturii locale. Una dintre problemele naționale în acest sens a fost adoptarea stilului occidental de tunsoare la bărbați, vechile obiceiuri de sute de ani, respectiv purtatul părului într-o coadă pe creștet, fiind considerate primitive și nepotrivite în noul context.
Primii care s-au tuns occidental au fost militarii, în scop practic, pentru a purta șepcile noilor lor uniforme, și acestea occidentale. Apoi, treptat, toți bărbații japonezi din conducere, inclusiv împăratul, și-au tuns părul, ba chiar și-au lăsat barbă și mustață, ca să semene cu occidentalii. Mai greu a fost cu clasele inferioare, care nu acceptau imediat noile mode, așa că s-au emis chiar directive ale guvernului îndemnându-i să se tundă. Este clar că părul tuns scurt la bărbați s-a generalizat abia prin 1890.
6. Primul roman japonez modern este Nori în derivă, de Futabatei Shimei (1864-1909)
Futabatei Shimei, discipolul lui Tsubouchi Shoyo, cel care a renăscut proza literară japoneză, fiul al unui samurai, a studiat limba rusă timp de cinci ani la o școală de limbi străine patronată de guvernul Meiji. El a realizat primele traduceri ”adevărate” ale literaturii occidentale în japoneze când a transpus în limba țării sale câteva dintre romanele lui Turgheniev.
Ukigumo (Nori în derivă) a fost publicat pentru prima oară în foileton, între 1887 și 1889. Este un roman realist, scris în stil colocvial, cu intrigă unitară și coerentă, cu puternice accente psihologice. Personajul principal este Bunzo, un funcționar guvernamental care trăiește în casa mătușii sale și este îndrăgostit de verișoara lui, Osei. În timp ce acesta este concediat și deci nu mai are un viitor prea sigur, Noboru, colegul său, a fost promovat și devine partida ideală pentru Osei, atât din perspectiva mătușii, cât și a lui Osei înseși. Finalul este oarecum dezamăgitor (happy-end, desigur, pentru personajul principal), dar romanul rămâne memorabil, inaugurând realismul în proza japoneză modernă.
7. Arta naratorilor din epoca filmului mut.
Primul film străin a fost prezentat în Japonia în 1894. Câțiva ani mai târziu, japonezii au început să facă filme pe cont propriu, dar multe dintre ele erau doar înregistrări de producții teatrale kabuki sau shimpa. Dar ceea ce a contat în popularitatea acestor filme de început a fost arta naratorilor, cei care descriau ceea ce se vedea pe ecran, naratori numiți benshi. Aceștia erau considerați interpreți de marcă, unii dintre ei fiind considerați, în acea epocă, la fel de mari staruri precum actorii de pe ecran. În Occident, s-a încercat să se impună acești naratori așezați lângă ecran, dar această metodă nu s-a dovedit niciodată populară. În Japonia, alta a fost situația.
Benshi aveau misiunea să explice întâmplările și acțiunea filmelor mute și să le insufle emoție, ”să le dea viață”. Un benshi talentat putea, în limbaj teatral, să eclipseze filmul însuși, să-i atragă pe spectatori mai degrabă spre povestea auzită decât spre cea văzută.
8. Influența postbelică a lui Camus și Sartre în autorii ”libertini”.
După cel de-al doilea război mondial, Japonia s-a aflat ani în șir sub ocupația armatei americane. Cu toate acestea, trecând de cenzura oficială, care exista fără-ndoială, au existat o serie de autori numiți burai-ha, ”libertini”, puternic influențați de sentimentul de criză din Japonia timpului. Aceștia considerau lumea ca pe un loc al haosului existențial, al valorilor alterate și al ipocriziei universale și căutau să descopere omenie în lumea prezentului. Așadar, cel puțin aparent, acești oameni doreau binele, deși își duceau viața în libertinism și chiar desfrâu.
Reprezentantul cel mai cunoscut al acestei mișcări a fost Dazai Osamu (1909-1948), un personaj cu o viață extrem de tumultoasă: a încercat să se sinucidă de patru ori înainte de război, inclusiv o tentativă de dublu suicid împreună cu o chelneriță, în care ea a murit, iar el a supraviețuit; a cincea încercare, în 1948, a fost reușită (prin înec, alături de iubita lui). În privința cărților scrise de el, marea majoritatea au fost scrise din perspectivă personală, iar Dazai poate fi considerat drept ”cel din urmă mare autor de romane la persoana întâi”, dar în același timp foarte negativist, orientat împotriva duplicității personalității umane. Cel mai important roman al său a fost ”Amurg”, iar succesul său a fost determinat de evocarea sentimentului de dezintegrare spirituală al japonezilor de la finalul războiului.
9. Influența comunității LGBT în cultura japoneză
În numeroase gravuri în lemn din epoca Tokugawa, bărbații și femeile sunt îmbrăcați la fel, chiar și chipurile sau coafurile sunt asemănătoare. În unele gravuri shunga, întâlnim bărbați tineri și femei al căror sex nu poate fi identificat decât după organele genitale. Mai târziu, homosexualitatea, bisexualitatea și travestiul sunt lucruri obișnuite în benzile desenate, mai ales cele pentru fete. Aceste caracteristice umane (pentru unii anormale) au fost ceva obișnuit și în teatrul japonez, începând cu kabuki, despre care am scris mai sus, unde actorii sunt exclusiv bărbați, iar actorul care joacă rolul de onnagata – femeia reprezintă feminitatea idealizată. Desigur, unii onnagata au preferat travestiul și în viața privată.
În teatrul de revistă Takarazuka, exclusiv feminin, din secolul XX, femeile se travestesc și joacă roluri de bărbați. Publicul se compune mai ales din adolescente, care deseori devin fane pasionante ale interpretelor de roluri masculine. Părinții nu se opun și nici nu consideră această afecțiune drept lesbianism. După cum spune Antonia Levi, ”numeroși părinți consideră că e mai agreabil, mai pur decât primul obiect al afecțiunii unei tinere este mai curând feminin decât masculin.”
Mai departe, băieții reprezentați în benzile desenate pentru fete sunt aproape totdeauna feminini în aparență, iar uneori au înclinații homosexuale. Cu toate acestea, acest gen de dragoste între băieți nu e considerat cu adevărat homosexualitate în benzile desenate. Băieții se angajează într-o formă de iubire ”pură”, foarte estetizată, ce transcede distincția dintre homosexualitate și heterosexualitate.
10. Succesul neașteptat al scriitoarei Yoshimoto Banana
Numele de mai sus este de fapt un pseudonim, dar scriitoarea care l-a utiizat a avut un succes imediat și imens. A devenit un fenomen cultural în Japonia, un produs al culturii pop, iar multe dintre romanele sale au fost traduse în engleză și în alte limbi importante (Kitchen a fost tradus în română, la Humanitas, iar N.P, la Rao). Nebunia ei a fost aceeași care ne divide și nouă discuțiile literare: a fost literatura ei serioasă sau a fost doar ceva popular? Este beletristică pură sau este pur și simplu un chick-lit? Ceea ce a fost amuzant este că nici Yoshimoto nu este prea conservatoare: a afirmat că, ori de câte ori publică un nou roman, vrea ca exemplarele rămase din cărțile precedente să fie scoase de pe rafturi. Cărțile sale au multiple planuri și mesaje, iar Banana-mania a cuprins Japonia în anii 80-90. Oare cum scrie, mă întreb și acum?
”Cultura japoneză”, de Paul Varley, este o carte ce trebuie să o avem în bibliotecă și mi-ar plăcea să am astfel de volume despre fiecare dintre statele importante ale lumii. Dacă nu vă place recomandarea mea, vi-o las pe cea a autorului cărții:
”Dacă există o temă centrală a prezentei cărți, ea este aceea că japonezii – în contextul unui amplu împrumut cultural din China în perioada premodernă și din Occident în era modernă – și-au păstrat, cu toate acestea, un nucleu trainic de valori sociale, etice și culturale autohtone, prin intermediul cărora au modelat și adaptat aproape invariabil împrumuturile din exterior la gusturile și țelurile proprii.” (pag. 418)
