-Ce mai reprezintă Școala de la Atena în memoria contemporanilor noștri? Dar ultimii șapte filozofi, unii dintre ei personaje principale în romanul ”Lanțul de aur”?
Depinde de contemporani. În general, foarte puțin și e regretabil, deoarece Școala și filozofii ei au avut un rol important în salvarea culturii antice și în transmiterea ei mai departe oamenilor Evului Mediu. În parte, de asta am și scris romanul: am avut în vedere (chiar dacă nu exclusiv) și un scop didactic. Cum se spune în latină: miscui utile dulci. (Am amestecat utilul cu plăcutul – sper, cel puțin.)
-V-ați ralia la ideea (unor personaje din carte) că învățătura și știința au fost neglijate sau chiar respinse de creștinismul timpuriu?
Parțial, da. De fapt, majoritatea autorilor creștini, începînd cu sec. III, erau cultivați, dar făceau o selecție drastică în cultura păgână care le stătea la dispoziție: luau unele lucruri, neglijau sau respingeau multe altele din ea. De exemplu, l-au acceptat pe Platon, care susținea nemurirea sufletului, dar i-au neglijat pe stoici care considerau sufletul material și perisabil. De aceea, avem toate operele lui Platon, dar din stoicii vechi ni s-au păstrat abia câteva biete fragmente. (Seneca, Epictet și Marcus Aurelius se ocupă numai de morală, așa că n-au deranjat prea mult și au fost salvați.) Au existat și autori complet ostili culturii antice, precum celebrul Cosmas Indicopleustes (care trăiește în vremea lui Iustinian) și care neagă forma sferică a Pământului (un fapt indiscutabil pentru știința acelui moment), revenind, sub influența Bibliei, la o concepție arhaică, a Pământului asemănător unei lăzi cu capacul curbat. Unele fragmente de texte antice s-au păstrat sub forma unor citate la autorii creștini care polemizau (cazul lui Clement din Alexandria, sau Origene, sau chiar Augustin). Neexistând tiparul, șansele de supraviețuire a unei cărți erau, la modul general, foarte mici și creșteau numai dacă ea era copiată insistent. E interesant că în Antichitatea târzie cel mai mult au fost copiate texte școlare: opere canonice (precum Homer, respectiv Virgiliu la latini), manuale, rezumate (Un fel Reader’s Digest), comentarii dintre cele mai diverse, introduceri pentru elevi (precum celebra Introducere a lui Porfir la Categoriile lui Aristotel), texte de referință, unele făcute astfel încât, de pildă, să afli repede și cu propoziții scurte ce spun zece filosofi despre: cer, suflet, animale, timp etc. Pentru comparație, să ne închipuim ce și cât s-ar mai ști despre cultura noastră dacă în viitor s-ar păstra foarte multe din comentariile pe care elevii de azi le învață (uneori pe de rost), ca să treacă la literatură, la istorie sau la filozofie, dar s-ar pierde în proporție de 90 % cărțile respective!
-Plecând de la întrebarea anterioară, nu credeți că ați fost cam dur cu creștinismul și prigoana sa din acei ani împotriva păgânilor?
Nu e poziția mea, ci a unor personaje ale mele. Oricum, Proclos, Simplicius, Damascius, cei din istoria reală, n-aveau niciun motiv să fie indulgenți cu creștinismul. Intensificarea persecutării nu numai a ultimilor păgâni, dar în general a heterodocșilor, ca și a evreilor și samaritenilor, e un fapt istoric indiscutabil în epoca lui Iustinian, care credea ferm că Imperiul nu poate funcționa bine decât dacă oamenii au o singură credință. Procopius, în Istoria secretă, e foarte critic la adresa împăratului. Dar repet, vocea personajelor din roman nu e deloc identificabilă cu vocea autorului, mai ales într-o narațiune, despre care la un moment dat afli că e povestită chiar de personajul principal – un filozof păgîn.
-Cum este văzută de Biserică domnia lui Iustinian?
Biserica i-a fost recunoscătoare lui Iustinian pentru că a luptat cu succes împotriva ereziilor – mai ales a celor care contestau total sau parțial deciziile Conciliului de la Chalcedon. De asemenea, Biserica (oficială) s-a bucurat că, în urma campaniilor imperiale în Africa și în Italia, arienii (vandalii și goții se convertiseră la arianism) au pierdut partida și cele două provincii, recucerite de romani, au revenit la Biserica universală (ortodoxă sau catolică, e indiferent, faptele petrecându-se cu câteva veacuri înainte de Marea Schismă.) Astăzi, mulți istorici consideră că, în pofida victoriilor, Imperiul a fost ruinat de Iustinian – ceea ce a avut consecințe nefaste. Curând după moartea împăratului, barbarii longobarzi au cucerit Italia de nord, iar o sută de ani mai târziu, toată Africa de Nord, Siria și Palestina deveneau parte a Califatului arab.
-Nu este o dispută teologică-filozofică între creștini și filozofi, în esență, zadarnică? Credeți că și-ar putea schimba vreo parte ideile după o asemenea dezbatere?
Nu știu. Unii oameni și-au schimbat ideile în urma unor dispute. Alții nu. Bineînțeles că acolo unde a fost constrîngere din partea autorităților (ca în cazul disputelor publice medievale dintre creștini și evrei), rezultatele au fost distorsionate. Dar e bine să știm că în Antichitatea târzie și chiar mult mai târziu se admitea că asemenea dispute pot duce la un rezultat pozitiv, dându-se dreptate uneia dintre părți. Dovadă polemicile creștinilor cu păgânii (apologeții), ori, de ce nu, mai târziu, Summa contra Gentiles a lui Toma de Aquino, care polemizează cu filosofii păgâni (gentiles), deși aceștia nu mai existau în carne și oase, dar ideile lor continuau să subziste. Știu că azi avem tendința de a fi relativiști și iraționaliști, considerând că orice dispută despre fundamente e inutilă. La asta, nu pot răspunde decât cu cuvintele Simplikiei: „Azi nu mai am pe deplin siguranţa că asemenea chestiuni metafizice pot fi hotărâte la tribunalul argumentelor; uneori chiar mă gândesc că oamenii din viitor vor găsi că zeiţa Raţiunii nu-i chiar o aşa de mare doamnă, ci-i mai curând o slujnică, care se împopoţonează cu veşmintele şi podoabele unei stăpâne, în speranţa că o vom confunda cu o stăpână şi o vom trata cu plecăciuni. Chiar şi aşa, sper ca acei oameni din viitorime să nu se uite cu prea mare dispreţ la înaintaşii lor, ce vor fi dispărut de atâtea secole. De fapt, pe aceştia din urmă ar trebui să-i admire şi ei, şi noi toţi, în pofida unor naivităţi pe care le aveau: cel puţin ei n-au fost nişte sceptici posaci şi nesiguri, căci majoritatea lor îşi afirmau cu entuziasm credinţa în măreţia Adevărului etern şi neschimbător şi în puterea minţii omului de a dezghioca sensurile lumii şi de a descifra intenţiile lui Dumnezeu.”
-Simplikios – Simplicius din Cilicia – este un personaj istoric recunoscut. Este istoria vieții sale, așa cum este prezentată în ”Lanțul de aur”, mai cu seamă transformarea lui din femeie în bărbat, în totalitate o ficțiune?
Absolut o ficțiune. Despre viața realului Simplicius se știu, de altminteri, foarte puține lucruri, așa că fantezia are un cîmp larg de manifestare. Eu mi-am închipuit că a fost o femeie în travesti. Rolul său însă a fost oricum foarte important: îi datorăm nu numai cele mai bune comentarii tradiționale la Aristotel, cât și comentariul mai neobișnuit la Manualul lui Epictet, dar și salvarea unor fragmente semnificative din filosofii presocratici, precum Parmenide sau Heraclit. Dacă n-ar fi existat Simplicius, istoria filozofiei secolului XX ar fi fost diferită, dacă ne gândim fie și numai la rolul pe care l-au avut presocraticii pentru filozofia lui Heidegger.
-Cât de mult influențează studiile dvs. romanele pe care le scrieți?
Bineînțeles că le influențează mult. Altfel nici nu se poate. Platon și neoplatonicii, în special, mi-au fost de mult timp foarte apropiați. Reamintesc că am oferit o traducere a întregii opere a lui Plotin (3 volume), însoțită de o introducere substranțială, de comentarii și note, la Editura Humanitas (2003-2009). Cititorul atent și ceva mai cunoscător va descoperi că destule fraze și pasaje din romanul Lanțul de aur sunt preluate și combinate din diferiți scriitori și poeți antici, bineînțeles scoase din contextul originar. Dau un singur exemplu: în ultimul paragraf al romanului, există un fragment redat după Tratatul despre frumos al lui Plotin – „chipul dreptăţii şi al înţelepciunii, care întrece în frumuseţe şi luceafărul de seară şi pe cel de dimineaţă”. Dar Plotin a găsit formula în Etica Nicomahică a lui Aristotel, care, la rîndul lui, a citat-o dintr-o piesă de Euripide. Ironia, cam sumbră, e aceste nobile cuvinte, citate și răs-citate, se referă în roman la edificarea cetății ideale pe pămîntul muiat de sîngele a nenumărați oameni, uciși pentru „curățirea pânzei cetății”.
-Nu vă temeți că unii cititori s-ar putea îndepărta dacă un roman ar fi prea filozofic?
Scopul meu principal, scriind acest roman (ca și pe cel anterior, despre Șabbatai Țevi) a fost să ies cumva din ograda devenită prea îngustă, a studiilor de specialitate (filozofie, istorie veche etc), adresîndu-mă unui public ceva mai larg. Sper să fi reușit întrucâtva. Desigur, rămân și pagini ceva mai „dificile”, cum sunt cele ale disputei publice dintre Simplikia și Alypios (imaginară, dar realizată în termenii epocii și cu argumentele folosite atunci) privind eternitatea sau vremelnicia Universului. În treacăt fie zis, cred că tema e și azi discutată de astrofizicieni, desigur cu alte argumente. Nerăbdătorul poate sări acele pagini, la nevoie. Dar admit: romanul meu nu va avea niciodată popularitatea unuia de Paulo Coelho.
-Unii scriitori folosesc cuvântul ”filosofie”, alții, printre care și dvs., ”filozofie”. Există vreo diferență, există vreun motiv pentru care preferați această formă?
V-aș putea spune, cu o voce ceva mai misterioasă, că „filo-sofie” înseamnă, cum se știe, „iubire de înțelepciune”, în vreme ce „filo-zofie” înseamnă „iubire de întuneric” („zofos” = întuneric); aș putea adăuga secretos că nu-i vorba despre întunericul fizic, ci despre așa-zisul întuneric psi, despre care vorbește și Cartea lui Thot, de natură spirituală, reprezentînd orbirea ochilor trupești în așteptarea deschiderii ochilor sufletului care să vadă lumina divinității, care, cum se știe, orbește, când o privești la început, astfel încât filo-zoful e un orb care urmează să vadă marile mistere, în vreme ce filo-soful, bietul de el, nu vede cu ochii fizici decît lumea fizică… Și așa mai departe. Dar adevărul banal este că editura Humanitas a impus această normă ortografică.
-Cine ar trebui să citească sau să studieze filozofia? Doar specialiștii, filozofii sau poate fi citită de oricine, chiar dacă există riscul ca spusele ei să fie asimilate ad litteram, așa cum a făcut-o regele perșilor?
Așa este. Există acest risc. Ideile filozofice au contat în istorie – să ne gîndim la Marx sau la Nietzsche, pentru a nu mai vorbi despre Platon, Locke, Voltaire, Hegel. Au fost interpretate și înțelese în fel și chip, mai literal, mai figurat, uneori dezstruos, ca în cazul pe care îl povestesc în roman. Dar asta e: odată ce textul e pus în scris și publicat, el capătă o viață proprie (așa cum Platon observase bine în dialogul Phaidros) pe care nici autorul și nimeni de fapt n-o mai poate controla, chiar dacă ar dori-o. Problema e insolubilă: ori filozofia rămîne privată, redusă la comunicare orala și secretă și aproape inutilă, ori devine publică cu toate consecințele, inclusiv cele tragice, despre care vorbește istoria (comunismul, de exemplu). Ce-i de făcut? Nimic decisiv: fiecare filozofie, fiecare epocă, fiecare mare școală a încercat cumva să se protejeze de interpretările „eretice”, dar n-a reușit, nici măcar când a avut statul, cu forța sa, în spate. Eu m-am mulțumit să strecor problema într-un roman, descărcându-mă în mod laș, aș zice, de responsabilitatea soluționării ei pe seama nefericitelor mele personaje. Dacă există un Dumnezeu al literaturii, sper să mă ierte, chiar dacă ele vor veni împotriva mea cu pâra.
Mulțumim.
(Sublinierile ne aparțin.)
