”Omul și clima. Teorii, scenarii, psihoze”, de Lucian Boia
Editura Humanitas, Colecția Seria de autor Lucian Boia, Ediția a III-a, București, 2017
Traducere de Valentina Nicolaie
Una dintre preocupările mai vechi ale lui Lucian Boia a fost filosofia istoriei și felul în care diferite concepte au evoluat de-a lungul timpului până au devenit „certitudinile” de astăzi. Am citit și am scris aici despre mai multe cărți de-ale sale, iar ”Omul și clima”, carte apărută inițial în 2005 în limba engleză și tradusă în același an în limba română, ajunsă acum la a treia ediție, m-a interesat tocmai pentru că dezbătea unele dintre cele mai interesante teme de pe agenda publică din ultimii ani, una dintre ele fiind cea despre încălzirea globală.
Fiind o carte mai veche, nu este atât de populară precum ultimele câteva cărți, ce s-au construit pe teme cu priză la public – comunismul românesc, monarhia, Eminescu, Balcic – și, de aceea, scrise într-un mod mult mai comercial, mai popularizat. ”Omul și clima”, cu subtitlul ”Teorii, scenarii, psihoze”, este o carte mai aridă, scrisă mai mult pentru specialiști și pentru istorici, și se concentrează pe teoriile existente de-a lungul vremii cu privire la climă și a influenței acesteia asupra civilizației umane.
De altfel, cu excepția ultimelor două capitole, autorul român își construiește cartea din punct de vedere cronologic, începând cu clima și psihologia popoarelor (de la Antichitate la Renaștere), continuând cu clima filosofilor (secolul 18) până la ultimele două secole ale mileniului trecut, unul având în centrul Nordul, celălalt istoria dinamică și clima variabilă. Dacă prima parte a istoriei omenirii este caracterizată de ideea că omul trebuie să se adapteze climei, fiind cu totul subjugat acesteia (nimic nu putea opri, se spunea, vitregiile naturii), abia către anul 1500 a apărut și s-a cristalizat ideea că omul este capabil să se adapteze la orice climă și, deci, poate trăi oriunde pe Pământ.
Teoriile sunt complexe și foarte alambicate, ca toată filosofia lumii, mai ales pentru cei care nu sunt așa de implicați în ea, dar sunt mai multe idei demne de a fi reținute. Să ne gândim, de exemplu, la David Hume, scoțianul care se declara fățiș contra imperiului climei așa cum era el consacrat de gândirea lui Montesquieu. Ei bine, cum m-a interesat și mă interesează mult problematica grecească, David Hume era surprinzător de sarcastic cu grecii moderni, spre deosebire de turcii acelorași timpuri și de grecii antici: ”Integritatea, gravitatea și curajul turcilor vin în contrast izbitor cu impostura, neseriozitatea și lașitatea grecilor moderni” sau ”Inventivitatea, hărnicia și activitatea grecilor antici nu au nimic în comun cu stupiditatea și indolența actualilor locuitori ai Greciei.” Trecând peste toate teoriile mai mult sau mai puțin controversate (să nu uităm utopia imaginată de Charles Fourier, care preconiza încălzirea masivă a regiunilor reci), este clar că, în mod natural, clima a avut o importanță covârșitoare în dezvoltarea civilizațiilor, cele mai importante dintre ele întemeindu-se în zonele de climă temperată, așa cum o spune Johan Gottfried Herder:
”Zona generatoare de civilizații este cea favorizată de o climă medie: Europa (în primul rând Mediterana) și o parte din Asia, acolo unde ”omul nu trebuie să îndure frigul pătrunzător al samoezilor, și nici vânturile arzătoare și sărate ale mongolilor. Pe de altă parte, el nu este expus nici căldurii devorante a deșerturilor și nisipurilor Africii, nici umidității sau schimbărilor rapide ale climei americane; acolo nu sunt nici munții enormi de la Ecuator; și nici culmile înghețate ale regiunilor polare”. (pag. 57-58)
Am fost interesat îndeosebi de ultimele două capitole, care discută unele dintre cele mai controversate probleme ale istoriei climei – într-unul dintre ele fiind vorba despre o dispută istorică, ce nu s-a încheiat, și anume ”Logica Potopului”, plecând de la faptul că, pentru creștini și pentru evrei, Dumnezeu vorbește și în limbaj meteorologic – Potopul, mana, ploaia, zăpada, vântul etc. Cu toate acestea, folosind instrumentele științei, Potopul nu a existat în proporțiile biblice sau, dacă a existat un Potop, el nu a avut dimensiuni planetare și s-a restrâns la o ploaie torențială de mai multe zile sau săptămâni, care a afectat doar regiunile cunoscute în Vechiul Testament, respectiv o mare din Orientul Mijlociu.
În ultimul capitol, este vorba o dispută ce a apărut relativ de curând și care a suscitat discuții foarte aprinse în ultimele decenii, și anume ”Dosarul încălzirii”. Despre încălzirea globală, Lucian Boia face câteva precizări încă din Introducerea cărții:
”Autorul acestei cărți nu își propune să adopte o poziție în dezbaterea climatică actuală, adică să afirme sau să pună la îndoială, să amplifice sau să minimalizeze încălzirea globală și consecințele acesteia. Îi admir pe cei care cunosc deja viitorul. În ceea ce mă privește, eu nu știu nimic despre el.” (pag. 10-11)
Așadar, cuminte și fără să-și asume teorii. Este totuși de reținut faptul că impresia generală este că încălzirea globală nu există cu adevărat sau măcar că este cumplit exagerată, iar creșterea estimată, de 0,6 grade Celsius în ultimul secol, este destul de infimă pentru a ne alarma peste măsură. Undeva în media ultimelor 2.000 de ani, în orice caz.
De altfel, aceasta este atitudinea lui Lucian Boia pe tot parcursul cărții, acela de observator și narator neutru, care nu intervine prea mult în disputele specialiștilor și filosofilor cu privire la climă, ci doar relatează distant principalele teorii asupra climei și influenței acesteia, precum și retractorii acestora, cei care le-au negat prin argumente, valabile sau nu, construind cu totul alte teorii și teoreme. Ideea generală rămâne însă aceea că, în toate timpurile, a existat o predispoziție asupra catastrofelor (mereu oamenii și-au adus aminte de ultima furtună și de efectele acesteia, nu de periodicitatea acestor catastrofe), dar fiecare eveniment natural a dus, într-un fel sau altul, la dezvoltarea sau sfârșitul brusc al unei cilivizații.
1 comment