”Legile frontierei”, de Javier Cercas
Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei”, București, 2015, 320 p.
Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu
Un roman despre manipulare, despre psihicul omului, un roman construit pe baza unor dialoguri-interviu (Cartea lui Manuel nu e străină de acest tip de narațiune, după cum nu este nici romanul-documentar, de la Capote încoace), pe care un ziarist le ia celor implicați într-o poveste de viață și de moarte, din Spania tranziției de la dictatura franchistă la democratura juancarlistă. Ei sunt: inspectorul de poliție Cuenca, Ignacio Cañas, zis Ochelaristu’, avocatul de succes și fost interlop, Eduardo Requena, directorul închisorii de la Gerona.
În centrul povestirilor: vara lui 1978 și lumea lui Zarco, liderul unei bande de adolescenți de la periferia Geronei, orășel în sud-estul Spaniei, destul de aproape de Costa Brava; îi cade în plasă Igancio, un alt puști, din clasa de mijloc însă (sau chiar upper-middle class), care se va integra în banda lui, jefuind ici și colo, cu arme sau fără, miza crescând permanent, de la poșete la mașini, case, benzinării și bănci.
Poliția distruge banda, iar destinele lui Zarco și ale lui Ignacio vor urma căi diferite; primul va deveni un soi de erou popular, rebelul „de serviciu” al societății spaniole, cel de-al doilea își va regăsi lumea din care pentru o scurtă perioadă evadase, va ajunge un avocat celebru și se va întoarce, vingt ans après, în proximitatea lui Zarco, pentru a-l elibera dintr-o lungă detenție.
Oamenii se schimbă sau cel puțin vor să dea această impresie: puștiul timid care dorea un anturaj se numea Ochelaristu’, iar acum, în lumea avocaților de succes, poartă numele său real, Ignacio Cañas; Zarco (în spaniolă înseamnă „albastru deschis”) devine Antonio Gamallo; o sciziune ce lasă urme, afectând personalitatea ambilor protagoniști. Ignacio încearcă să vadă dacă a fost manipulat sau nu să intre în banda lui Zarco (i s-a creat impresia că i se poate face o favoare), iar Zarco se luptă cu propria sa legendă; erou a trei sau patru filme inspirate din viața sa, autor de memorii, el e permanent subminat de această celebritate, căreia încearcă să i se conformeze.
O poveste complexă, spusă deci din mai multe unghiuri, în care fiecare are propriul său adevăr, în care, după cum spunea un personaj, adevărul poate fi mai puțin important în anumite circumstanțe, o poveste deci despre cele câteva lucruri care contează: adevăr, prietenie, dragoste, cu partea lor demonică, dar și cu dese reveniri paradisiace.
Fostul tovarăș al lui Zarco i se confesează la un moment dat ziaristului care compune romanul de față; deși mărturisește că nu știe să scrie, că îi este mai ușor să vorbească, mărturia sa denotă o înaltă conștiință artistică a lu Cercas, convins de puterea hazardului, dar și admirator, se vede, al modestiei: „nu scrii cartea pe care o vrei, ci cea pe care o poți scrie sau care ți se ivește, iar senzația mea este că am găsit și n-am găsit cartea asta a mea” (p. 177). Iar personajele, ni se dă de înțeles, își aleg autorul, de pildă pe ziaristul fără nume care tot pune întrebări pentru a desluși o legendă sau o poveste.
Spania autocritică, reflexivă vorbește în fiecare dintre aceste pagini, o Spanie a sordidului, dar și a transformărilor; cea mai bună dovadă e dată de mărturia polițistului: „la sfârșitul anilor șaptezeci, cartierul își trăia ultima etapă de splendoare, înainte ca, în anii optzeci și la începutul anilor nouăzeci, drogurile și haoul să-l potopească definitiv, iar primăria să profite de acestă decădere pentru a-l curăța, a-i goni locuitorii și a-l transforma în ceea ce este acum: zona cea mai elegantă a orașului, plină de restaurante la modă, buticuri șic și penthause-uri pentru bogați”.
Este o perspectivă critică asupra prezentului (deși din carte nu lipsesc momente „evazionist-hollywoodiene”: urmăriri de mașini, șicane sau hold-up-uri), o lume care nu are idoli, o lume a televiziunii, a talk-show-ului (unde este demantelat pas cu pas mitul lui Zarco cel impunisabil) – în definitiv fiecare își face banii așa cum se pricepe, afirmă la un moment dat avocatul – unde totul este formă. Ignacio raționează: „Astea sunt femeile, își transformă interesele în sentimente” (265) sau protestează față de un clișeu: „e normal ca Zarco să fi devenit derbedeul eroic care, în ochii jurnaliștilor și chiar ai unor istorici, personifică setea de libertate și speranțele zădărnicite ale anilor eroici ai trecerii de la dictatură la democrație în Spania” (292).
O carte care își dă de gândit, Legile frontierei (apărut în original în 2012) vorbește despre propriile limite și puterea de a le percepe.
