François-Henri Désérable nu este la prima sa vizită în România. În 2016, a fost unul dintre invitații FILIT, descris drept „revelația franceză a anului” (potrivit revistei Lire). Își amintește cu plăcere de experiența aceea și regretă că nu a avut timp să vadă și capitala. S-a întâmplat să revină pentru promovarea celui mai recent roman al său, „Un anume domn Piekielny”, apărut la Editura Humanitas Fiction, la București și la Timișoara.
Laureat al Premiului Goncourt – Alegerea României 2017, scriitorul are un parcurs profesional și personal cel puțin interesant, despre care vorbește fără ocolișuri, asumându-și fiecare pas. A mai scris două cărți, însă aceasta este prima tradusă în limba română, iar filme-cărți a dorit să afle mai multe detalii despre celelalte.
Iulia Dromereschi: Să vorbim despre „Evariste”. Nu m-am putut abține să nu observ o tendință de abordare a subiectului morții – mai ales a personajelor tinere, dar semnificative. De unde această fascinație?
François-Henri Désérable: Există un fenomen care se numește „ucronie” și se referă la modificarea unui element din istorie, pentru a vedea cum s-ar putea schimba aceasta. Un exemplu este cel al unui scriitor francez foarte cunoscut în România, Eric Emmanuel Schmitt, care a scris un roman numit „La part de l’autre”, tradus de Editura Humanitas ca „Adolf H. Două vieți”. Acolo, își imaginează cum ar fi evoluat lumea dacă Adolf Hitler ar fi fost acceptat la Academia de Arte Frumoase din Viena. Este cazul lui Evariste Galois: unde s-ar fi aflat acum algebra, dacă acesta n-ar fi fost ucis în duel la vârsta de 20 de ani? Este și cazul lui Artur Rimbaud: ce poeme ar mai fi scris, dacă, la 20 de ani, n-ar fi decis să plece în Africa și să se ocupe de comerț? Ce mă fascinează este tocmai nostalgia, nu după ce a fost, ci după ce ar fi putut fi.
Ucronia este definită drept „o evocare imaginară a timpului istoric”. În literatură, ea definește rescrierea istoriei pe baza unui element care se modifică, devenind, astfel, istorie alternativă sau chiar contrafactuală. Unii dintre cei mai cunoscuți autori de ucronii sunt Philip K. Dick (Omul din castelul înalt – 1962), Philip Roth (Complotul împotriva Americii – 2004), sau José Saramago (Istoria asediului Lisabonei – 1989).
I.D.: Toate cărțile de până acum au fost, în mai mică sau mai mare măsură, biografice. V-a interesat să abordați și parcursul vieții protagoniștilor, pe lângă moartea tragică a acestora?
F-H.D.: Prima mea carte a fost puțin diferită.
I.D.: Vă referiți la cartea despre Danton?
F-H.D.: Nu este doar despre Danton, deși este adevărat că titlul este inspirat de fraza rostită de acesta pe eșafod, către călău: „Tu montreras ma tête au peuple” (Vei arăta capul meu poporului – n. red.) – fiindcă devenise o tradiție ca acesta, după ghilotinare, să apuce capul tăiat de păr și să-l agite în fața mulțimii. Asta ridica probleme cu condamnații la moarte care fuseseră rași în cap sau nu aveau păr, și ale căror capete ajungeau să fie ținute de ureche. Vă imaginați oroarea scenei! Mi s-a părut fascinantă această frază. Omul se afla în pragul morții, și totuși a avut forța colosală de a se gândi la niște cuvinte cu care să rămână în istorie. Mi-am imaginat la ce s-ar fi putut gândi Danton în timp ce era dus spre eșafod și am scris o nuvelă de 10-15 pagini. Apoi, m-am gândit că, probabil, au existat mulți dintre cei executați în timpul Revoluției Franceze care au nutrit asemenea gânduri, așa că am scris alte zece povești: ale Mariei-Antoaneta, a lui Maras, a lui Charlotte Corday, și tot așa.
I.D.: Există una mai deosebită printre ele?
F-H.D.: Da, cea a lui Lavoisier, care este mai puțin cunoscut în România. Acesta a fost chimist, dar și un cititor pasionat. Prin urmare, în chip de ultimă dorință, el a cerut să i se permită să citească o carte în timp ce se îndrepta spre eșafod. Chiar înainte de a-și așeza capul pe butucul ghilotinei, a pus un semn de carte între pagini, marcând locul în care rămăsese. Iată, deci, o manieră de a muri cu eleganță. Cam așa a ajuns să arate și povestea lui Evariste, ca o frântură de istorie romanțată.
Antoine Lavoisier (1743-1794) este considerat „părintele chimiei moderne” și un om de seamă în revoluția chimiei. Una dintre cele mai importante descoperiri ale sale a fost rolul jucat de oxigen în procesele de ardere. A fost primul care a redactat o listă extinsă de elemente și care a recunoscut sulful drept o substanță și nu un compus, dar și care a descoperit că materia își schimbă forma sau dimensiunea, însă nu și masa. Din păcate, același Lavoisier s-a folosit de fraudă fiscală și afaceri ilegale pentru a-și finanța cercetările științifice, așa că a fost ghilotinat în timpul Revoluției Franceze.
I.D.: Avem, deci, un amestec de istorie, biografie, moarte și… știință?
F-H.D.: Științele exacte sunt un teritoriu de neînțeles pentru mine.
I.D.: Atunci, de ce un matematician?
F-H.D.: În primul rând, fiindcă a dus oricum o viață foarte fascinantă. În al doilea rând, pentru că există suficiente lacune în biografia sa pentru a permite unui romancier să le completeze. În al treilea rând, deși era foarte cunoscut în lumea matematicii, publicul îl cunoștea prea puțin, așa că am vrut să îndrept această situație injustă. Și apoi, m-a interesat să înțeleg, chiar dacă nu am nicio tangență cu matematica, ce a simțit, în ultima sa noapte de viață, în care și-a redactat „testamentul matematic”, care a revoluționat algebra. Am vrut să descriu cum se petrece această transcendență, aproape divină, a inspirației pe pagină – lucru care se întâmplă și în domeniile creative.
I.D.: Totuși, scrierea unei biografii, chiar și romanțate, este o muncă dificilă. Necesită multă documentare. De ce ați ales tocmai această direcție?
F-H.D.: Unul dintre motivele pentru care mi-am dorit să scriu a fost că îmi place enorm să citesc și cred că petrec mult mai mult timp citind decât scriind. Așa am decis să fac ceva cu lecturile mele, iar scrisul este un mijloc de a profita de cărțile mele favorite, fie că este vorba despre Revoluția Franceză sau despre soarta tragică a evreilor din Vilnius, ori despre călătoria pe motocicletă a lui Che Guevara, pe care am recreat-o și eu.
I.D.: Fiindcă a venit vorba despre călătorii pe motocicletă, este foarte interesantă trecerea făcută de la sportul de performanță la viața de scriitor.
F-H.D.: Așa este, am început să joc hochei la 5 ani și la 18 ani am devenit jucător profesionist. Cu asta mă ocupam. Timp de 10 ani, aceasta a fost activitatea mea principală și sursa mea de venit. Când mi-am anunțat familia că voi fi jucător de hochei, tatăl meu a fost foarte mândru că fiul îi călca pe urme, fiindcă și el a fost antrenor de hochei. Mama, însă, care nu a avut șansa de a-și încheia studiile și s-a oprit la 16 ani, mi-a spus că pot juca hochei cu condiția să îmi continui studiile. Facultatea cea mai apropiată de ringul din Amiens era cea de Drept, așa că acolo am intrat. După trei luni, am început să mă plictisesc, așa că petreceam tot mai mult timp la bibliotecă, și apoi să scriu. Acum, am renunțat la hochei și îmi consacru tot timpul scrisului.
I.D.: V-ați gândit să scrieți un roman inspirat din domeniul sportiv?
F-H.D.: Deocamdată, nu m-am gândit la asta. Ca să scriu o carte, cred că e nevoie de câteva lucruri esențiale. Trebuie ca eu să cred că există o conspirație, la un nivel care mă depășește, fapt care nu s-a întâmplat încă.
Interlocutorul meu și cu mine facem câteva scurte popasuri în geografia regiunilor Franței, în care, ca de obicei, mă încurc. Nu-mi stă în fire să îmi citez greșit tocmai unul dintre clasicii preferați – pe Alexandre Dumas – și totuși o fac, încurcând Picardia (regiunea de unde este originar autorul) cu Gasconia (patria lui D’Artagnan, vajnicul căpitan de muschetari).
F-H.D.: Asta mă face să mă gândesc la discursul pe care i l-a ținut tatăl lui D’Artagnan când l-a trimis în lume. I-a spus că trebuie să fie curajos din două motive: fiindcă e gascon și fiindcă e fiul lui. Iar D’Artagnan este unul dintre personajele pe care mi-ar fi făcut plăcere să le cunosc, însă nu era picard, ci gascon. Există însă un picard foarte cunoscut în lumea literaturii, și anume Jules Verne.
I.D.: Iar Jules Verne vă place mult, având în vedere interesul pentru călătorii.
F-H.D.: Cu toate că Jules Verne a scris despre călătorii fără a fi el însuși un călător prea entuziasmat. În fond, nu a fost nici pe Lună și nici pe mare! (râde)
I.D.: Dar a scris romane notabile pentru literatura de anticipație și a dovedit un spirit deosebit de inventiv.
F-H.D.: Așa este, a fost un scriitor absolut genial, doar că, din păcate pentru mine, este din același oraș din care sunt și eu, din Amiens. Iată cum celebritatea mea este subminată din start! Și nu doar că nu sunt cel mai cunoscut din oraș, dar nici din liceul meu. Poate eram, acum cinci ani, când foștii mei profesori mă dădeau drept exemplu, fiindcă mi s-au publicat cărți. Acum, însă, îl avem pe președintele Franței, Emmanuel Macron, care a absolvit același liceu ca mine.
I.D.: Dacă există atât de multe celebrități din Amiens, v-ați gândit să scrieți ceva inspirat din istoria locală?
F-H.D.: Nu, fiindcă nu sunt atât de legat afectiv de orașul meu natal, ci mai degrabă de Veneția, orașul bunicului meu. Acolo mă întorc cu mare plăcere, de fiecare dată.
I.D.: Am citit, într-adevăr, despre bunicul gondolier, dar și despre revista în care ați publicat un material referitor la Veneția.
F-H.D.: Da, este vorba despre revista Décapage, în care am publicat povestea primului și singurului meu arest preventiv. Eram foarte tânăr și, într-o seară, am urcat pe un acoperișul unui palat, împreună cu niște prieteni, ca să privim răsăritul. Când am coborât, ne așteptau carabinieri, care ne-au informat că acel palazzo face parte din patrimoniul UNESCO. Am petrecut opt ore în arest preventiv, în Piazza di Roma, și s-a dovedit că, de fapt, tot ce au vrut polițiștii a fost să ne sperie. Nu am suferit nicio neplăcere, cu excepția unuia dintre noi, care era foarte beat și a tot cerut voie să meargă la toaletă. Cum nu i s-a permis, a vomitat pe cizmele unuia dintre ofițeri!
Puteți descoperi revista Décapage aici: http://revuedecapage.com/. Fondată în 2001, urmărește literatura contemporană, despre care afirmă, în motto, că „nu și-a spus ultimul cuvânt”. Având și o latură caustică, publică și producții literare ale unor autori contemporani francezi, fie că este vorba despre poezie sau proză scurtă.
I.D.: Aveți multe experiențe de călătorie și chiar și romanul „Un anume domn Piekielny” a fost inspirat de o mică aventură „în deplasare”.
F-H.D.: Da, așa este, și a fost vorba despre o deplasare neprevăzută. Trebuia să plec la Minsk, în Belarus, însă nu mai erau locuri în avion. Am decis să zbor la Vilnius, gândindu-mă că nu e foarte departe de Minsk și pot să iau trenul. În Vilnius, însă, mi-au furat portofelul, și cum următorul tren era la opt ore de cel pe care l-am pierdut din cauza asta, am petrecut acele ore plimbându-mă prin oraș. Am dat peste o clădire pe care se afla o placă menționând că acolo locuise Romain Gary, și mi-am amintit de fraza pe care vecinul lui Gary îl făcuse pe scriitor să promită că o va cita: „La numărul 16, pe strada Wielka Pohulanka, la Wilno, locuia un anume domn Piekielny”. Atunci, m-am întrebat ce întorsătură a sorții a făcut ca un scriitor francez să se plimbe pe străzile capitalei lituaniene și să se gândească la acea frază, dovedind că nici măcar naziștii nu reușiseră să-l facă uitat pe acest misterios vecin al scriitorului – și iată că, acum, la București, pronunțăm din nou numele său!
I.D.: Romanul este 100% produsul imaginației, sau v-ați și documentat?
F-H.D.: Să presupunem că imaginația este un cal, iar când începe să galopeze, trebuie strunit din când în când cu lovituri de cravașă. Ce îmi imaginez eu pornește întotdeauna de la o frântură de adevăr și nu am inventat niciodată o poveste de la zero. Nu am inventat nici măcar un nume de personaj!
I.D.: Totuși, considerați că imaginația este un atu a cărui absență ar fi de neimaginat pentru un scriitor?
F-H.D.: Da, bineînțeles. Sunt un consumator avid de ficțiune pură, ca și de non fiction. Îmi place să cred că mă situez la liziera dintre cele două și că există un spațiu Schengen în care este asigurată libera circulație a persoanelor și personajelor. O persoană reală, așa ca dumneavoastră, poate deveni un personaj din hârtie și cerneală.
I.D.: Cred că ați ales o rețetă de succes. Astăzi, ne place tot mai mult să citim acest amestec de realitate și ficțiune. Explicațiile oferite prin intermediul narațiunilor au un impact mai puternic.
F-H.D.: Așa este, însă mie îmi place să cred și că ficțiunea ar putea avea efect asupra realității. De exemplu, în „Un anume domn Piekielny”, povestesc un episod în care Romain Gary a apărut într-o emisiune foarte cunoscută în Franța, Apostrophe. Am prieteni care au citit cartea și care mi-au spus că, uite, îmi amintesc de episodul cu pricina, și de fraza aceea despre domnul Piekielny. Doar că prezența lui Gary la Apostrophe este invenția mea, și m-a surprins să văd cât de mare a fost impactul asupra cititorilor, de au ajuns să își „amintească” un episod imaginar.
I.D.: Lumea noastră are nevoie, în continuare, de eroi, și mai ales tinerii se orientează mai degrabă către personaje fictive pentru inspirație.
F-H.D.: Oricât aș crede că realitatea și ficțiunea ajung să se contopească până la confuzie, încerc să nu urc pe niciuna dintre ele pe un piedestal. Am încercat să scriu și ficțiune pură, însă nu am reușit. Chiar după „Evariste”, m-am lansat în crearea unui roman de ficțiune… și am renunțat, în favoarea „Unui anume domn Piekielny”. Nu spun că nu se va întâmpla niciodată, însă nu curând.
I.D.: Ce citiți, dacă tot discutăm despre ficțiune?
F-H.D.: Sunt un mare consumator de ficțiune. Nu mă interesează nici genul, nici clasificările de genul „roman polițist”, „roman istoric”, și tot așa. Ce mă interesează pe mine este să găsesc o singularitate a scriiturii. Ar fi ca și cum i-ați cere doamnei de alături să închidă ochii și să recunoască vocea persoanei care vorbește. Multe cărți sunt scrise fără a se distinge, iar mie îmi place să le descopăr pe acelea dintre rândurile cărora se deosebește timbrul vocii autorului. Vreau să recunosc „limba” în care se exprimă cel pe care tocmai l-am citit.
I.D.: Sunteți, deci, un iubitor al formei în defavoarea fondului?
F-H.D.: Nu aș spune-o tocmai așa, însă cineva a declarat, cândva, că forma este fondul care a urcat la suprafață. Să deconectezi fondul de formă nu este o cale de urmat, însă da, forma este esențială.
I.D.: Și dacă vi se cere sfatul de către cei care doresc să devină scriitori?
F-H.D.: Răspunsul este simplu și îl am mereu pregătit: trebuie să citească. În același fel în care un sportiv trebuie să se antreneze pentru fiecare meci, un scriitor citește, și nu mă refer doar la clasici, ci îndeosebi la literatura contemporană, care este extrem de bogată. Dacă ne-am limita la clasici, ar fi ca și cum am privi doar filme alb-negru la cinema. Primul meu sfat este să se îndoape cu cărți.
I.D.: Cum rămâne cu experiențele personale, de călătorie și nu doar?
F-H.D.: Dacă ne gândim, din nou, la Artur Rimbaud, și la bogăția celor scrise de el înainte de 20 de ani, așadar înainte de a avea prea multe experiențe, putem dovedi că este suficient să ai o viață interioară intensă pentru a putea scrie.
I.D.: Mulți scriitori mi-au spus că munca lor este una solitară. Sunteți de acord?
F-H.D.: Da. Munca de scriitor se practică într-un cadru de solitudine absolută. Cu toate acestea, când scriu, simt că peste umărul meu se apleacă o suită de fantome ale celor din trecut, care urmăresc fiecare literă. Când scriem, este dificil să ne imaginăm cititorul ideal, așa că eu mă întreb dacă ceea ce scriu se va ridica la înălțimea cărților care mi-au plăcut mie.
I.D.: Dacă ar fi să compuneți un mesaj prin care să convingeți oamenii să citească romanul „Un anume domn Piekielny”, cum ar suna acesta?
F-H.D.: Îmi este greu să mă autopromovez, dar pot să spun că am cea mai mare satisfacție atunci când reușesc să îmbin poveștile personajelor. E ca un fel de joc cu matrioști rusești, în care, totuși, păstrez fluiditatea narațiunii. În roman, există un strat biografic, referitor la viața lui Romain Gary, și unul autobiografic, referitor chiar la mine. Cred că este un roman diferit de altele și foarte departe de a fi „academic”, un roman care se bucură de acea singularitate despre care am vorbit mai devreme și la care cititorul nu reacționează spunând, hm, cred că am mai citit ceva asemănător.
