”Pălăria președintelui”, de Antoine Laurain
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2018
Traducere din limba franceză: Doru Mareș
Întotdeauna prefer să scriu despre cărți pe ai căror autori am avut șansa de a-i cunoaște. Pe Antoine Laurain, cel care ne-a oferit „Pălăria președintelui” (Le chapeau de Mitterand), am avut plăcerea de a-l întâlni în iunie, anul acesta, cu ocazia lansării volumului, la librăria Humanitas de la Cișmigiu. Discuția cu el mi-a lăsat o impresie plăcută, fiindcă este un om degajat, puternic aliniat la ideile pozitive pe care le avem despre francezi, departe de a căuta confirmări sau admirație, ci dorind, cu tot dinadinsul, să spună o poveste. Dacă despre scriitorul și omul Antoine Laurain veți afla mai multe în interviul care va urma, aș dori să vă „alimentez”, mai întâi, cu câteva impresii despre povestea pe care a reușit să o spună în această carte.
Așa cum se deduce chiar din titlu, protagonista este nimeni alta decât o pălărie, o pălărie căreia autorul îi conferă puteri „magice”. Pierdută de președintele de atunci al Franței, François Mitterand, într-un restaurant select, cu o bogată ofertă de fructe de mare, ea se perindă prin mâinile și pe capetele câtorva personaje aflate, cu sau fără știința lor, în impas.
Mai întâi, pălăria ajunge la Daniel Mercier, un simplu contabil, care, rămas pe cont propriu câteva zile, odată cu o vizită la țară întreprinsă de soție și copil, decide să se gratuleze cu o cină delicioasă, în compania unor delicatese marine (vă avertizez: nu citiți cartea pe nemâncate, fiindcă papilele gustative vă vor fi activate fără doar și poate, și veți pofti nitam, nisam, la stridii cu lămâie!). Contabilul își însușește pălăria rătăcită, hotărând să o păstreze în chip de memento al unei seri memorabile, petrecute „cot la cot” cu președintele țării, însă, datorită ei – crede el – ajunge să capete curaj, să își asume răspunderi nebănuite și să își schimbe cursul vieții în doar câteva zile.
În vâltoarea îmbrățișării unei schimbări pe care nu suspecta că o așteaptă, Daniel uită pălăria cu proprietăți fantastice în tren, unde este găsită de Fanny Marquant, o tânără implicată într-o relație cu un bărbat căsătorit, care îi promite, de multă vreme, că își va părăsi soția în favoarea ei. Fanny se complace, volens, nolens, în aceste circumstanțe, încercând să se folosească de întâlnirile ilicite pentru a-și alimenta ficțiunile pe care le scrie, visându-se autoare. Hotărând că pălăria îi șade bine și se potrivește cu alura misterioasă pe care și-o dorește, Fanny o poartă la întâlnirea cu amantul ei, iar lucrurile capătă o întorsătură nebănuită.
Acestea sunt doar două dintre personajele pe la care trece pălăria misterioasă, care, așa cum afirma și autorul în cursul discuției noastre, a fost inspirată din obiectele cu proprietăți magice care se regăsesc în basme și povești – deseori ajutând protagoniștii în diverse misiuni. Dacă, în basmele românești, feții frumoși și cosânzenele aruncau perii să se prefacă în pădure și să încetinească urmăritorii potrivnici, în romanul lui Laurain pălăria pare să sporească încrederea în sine și ajută fiecare personaj în parte să se redescopere și să se reinventeze.
Firește că nu e posibil să ne scape nici referințele culturale la o epocă nu atât de îndepărtată. Observațiile fine ale autorului își au originea, poate, și în trecutul său de jurnalist de modă (!), dar și într-o înclinație spre observație și spre psihologia accesoriilor și gesturilor mărunte. Nu haina îl face pe om, însă alegerea vestimentației îl poate defini; mai mult, Laurain ne poartă și prin scurte călătorii în lumi gustative și olfactive cu valențe… magice. Degustători de bucate alese și vinuri pretențioase sau creatori de parfumuri, protagoniștii își depășesc, încă de la început, condiția impusă de societate, iar pălăria cu pricina nu face decât să îi ajute să își scoată la iveală cele mai ascunse calități.
Când eram în liceu, am avut ocazia să joc într-o piesă de teatru absurd, scrisă de Iosif Naghiu. Se numea „Sub pălărie”. Mi-a făcut mare plăcere să joc rolul „Ea”, care, bineînțeles, avea un schimb de replici savuroase și nu neapărat logice cu un „El”. Interpretarea mi-a adus premiul de care sunt cea mai mândră (!), pentru interpretare feminină, însă, mai presus de toate, m-a ajutat să capăt o prezență și o încredere pe care nu le credeam caracteristice mie. Efectul a fost același cu al pălăriei lui Mitterand, din carte, așa că mă întreb dacă nu ar trebui să ne „asumăm” cu toții, măcar de câteva ori în viață, o pălărie, care să ne ajute să ne facem viața mai frumoasă.
1 comment
Eu am procedat aici la fel ca Iulia – mai întâi am „cunoscut” autorul, prin intermediul interviului realizat tot de ea, și apoi am citit recenzia. Este deosebită și își îndeplinește cu prisosință menirea – îți dezvăluie „picături” din carte, doar cât să îți stimuleze interesul și sa te îndemne la lectură!