„Rezolvă ecuația fericirii. Calea matematică spre o viață împlinită”, de Mo Gawdat
Editura Humanitas, București, 2021
Traducere din limba engleză de Dana Verescu
Nu sunt fan al cărților de dezvoltare personală gen „Cum să devii milionar”, presupunând pe bază de bun simț că dacă rețeta ar fi valorat ceva, autorul și-ar fi aplicat-o direct lui și n-ar mai fi trebuit să se obosească să scrie cărți de dezvoltare personală. Cu Mo Gawdat însă, lucrurile stau exact invers: mai întâi a devenit milionar și abia apoi s-a apucat să ne explice în deplină cunoștință de cauză cât de rău este să fii bogat și cum asta te împiedică să fii fericit.
La fel ca mai celebrul Mo Salah – care deunăzi a mai marcat un gol -, Mo Gawdat este egiptean (Mo vine de la Mohamed), dintr-o familie middle class care abia de și-a permis să-l trimită la studii de inginerie IT în State. Acolo a început-o de jos de tot, cu o mașină care cunoștea bine drumul spre service (în America nu există să n-ai mașină, dar, dacă e o rablă, înseamnă că ai pornit de jos). Și-a constituit o familie minunată și, muncind pe brânci, a devenit director de afaceri la Google X. Tot afacerile l-au îmbogățit, având la îndemână datele ca să scrie o carte credibilă de dezvoltare personală: Cum Să Devii Pe Bune Milionar! Dar în loc de asta, inginer fiind, a pus totul în formule și a descoperit o ecuație: Ecuația Fericirii. Pe care o rezolvă tot el, deși pare că titlul ne-ar cere nouă s-o facem. Poate pentru că n-are încredere în noi.
Pe scurt, cel mai mare obstacol în calea fericirii personale este creierul nostru, care se grăbește să tragă concluzii și să ia decizii fără să ne întrebe și fără măcar să țină cont de realitate. Adică de adevăr. Singura metodă de a-l potoli este să-l supraveghem în permanență și să-i dăm peste degete de câte ori încearcă să și le bage în borcanul cu miere al convenționalului și a judecății pripite. Ceva de genul:
„- Fiica mea adolescentă îmi dă dureri de cap.
– Așa să fie oare? Te doare capul din cauza ei?
– A, știi ce vreau să spun. Nu mă înțeleg deloc cu ea.
– Așa să fie oare? Atunci cum de-ai reușit să te înțelegi cu ea până acum?
– Ce vreau să spun e că-mi vorbește tot timpul urât.
– Așa să fie oare? Întotdeauna? În fiecare secundă din fiecare zi?
– Nu, nu întotdeauna, dar n-ar trebui să-mi vorbească urât.
– Așa să fie oare? O adolescentă n-ar trebui să vorbească niciodată urât? Unde ai trăit până acum?
Pune-ți întrebarea: „Așa să fie oare?” ori de câte ori e nevoie, până când îți vei da seama cât de ridicole sunt de fapt afirmațiile pe care le face creierul tău. Pune întrebarea până când ajungi la o narațiune faptică – o poveste care nu conține decât adevărul: comportamentul recent al fiicei mele arată că este puțin iritată. Acesta este adevărul.”
Cam așa arată, cap-coadă, argumentația. Autorul ne prezintă o judecată, oricare, de obicei mai încărcată de consecințe, apoi o disecă până când o reduce la esență. Esență din care rezultă că judecata este greșită, că tot ce ne închipuiam despre ea este falsificat de aparențe și convenții, că ne-am obișnuit să luăm totul de-a gata fără să gândim. Adică nu noi suntem cei care ne-am obișnuit, ci creierul nostru. Demonstrația este atât de convingătoare încât simțim că o luăm razna, începând să credem că noi și creierul nostru suntem entități total distincte. Căci așa pare să rezulte, când de fapt nu noi, ci creierul nostru se judecă pe sine, operație la care noi doar asistăm. Noi?
Cum spuneam, Mo Gawdat a descoperit la un moment dat, destul de târziu, că bogăția nu-ți aduce automat și fericirea. Că degeaba crezi că, având mijloacele, îți poți cumpăra tot ce-ți dorești ca să te simți bine și împlinit. Că de fapt fericrea stă în detalii pe care nu le poți anticipa, detalii adesea mărunte și aparent nesemnificative. Detalii care au o prea mică legătură cu marile tale aspirații. Deși… „Modelul meu de fericire funcționa bine, cariera mea, care consta în a-mi aduce contribuția la inventarea viitorului era o plăcere, fiul și fiica mea creșteau și învățau și, urmând tradiția tatălui meu, călătoreau în locuri noi în fiecare vară. Aveau o mulțime de prieteni pe care să-i viziteze pe tot globul și aveau mereu experiențe noi.”
Desigur că acest tablou idilic nu putea dura. Și a încetat atunci când Ali, fiul cel preaiubit, a murit la 22 de ani în urma unei banale operații de apendicită. Mo a avut atunci toate datele să se dedice unei suferințe copleșitoare, fără sfârșit. Dar el, inginer fiind, a început să analizeze situația și a descoperit metoda de supraveghere a propriului creier pe care deja am descris-o: „Și astfel, la șaptesprezece zile după moartea lui, am început să scriu. M-am hotărât să urmez sfatul lui Ali (Nu poți face nimic ca să schimbi asta, așa că încearcă să vezi partea bună a lucrurilor) și să fac ceva pozitiv, să încerc să împărtășesc modelul nostru de fericire cu toți cei care suferă inutil în lume. După patru luni și jumătate m-am ridicat de la birou. Aveam un prim manuscris.”
Adevărul e că nu-i ușor să stai patru luni și jumătate la un birou, fără să te ridici, și de aceea eu nu voi încerca să repet figura. Adică nu mă voi apuca să vă descriu metoda, pe care oricum o găsiți în carte. Ce pot să spun este că am întâlnit peste tot sentințe (marcate cu săgeți și cu atenționări precum „Nu uita!” sau „Foarte important!”), dintre care citez: „Bucuria adevărată este să fii în armonie cu viața așa cum este ea”. Sau „Acea voce din capul tău nu ești tu”. Sau, contrazicându-l pe Descartes: „Exist, deci gândesc”. Ca apoi, contrazicându-se pe sine: „Cu cât ceva contează mai mult, cu atât intră mai puțin sub imperiul gândirii”. Sau, în sfârșit, că „Acceptarea morții te va elibera, dar mai întâi te va enerva foarte tare”. Așa că, după ce i-a trecut enervarea, s-a apucat să construiască o schemă de fericire, pe puncte, unde este vorba despre cele 6 iluzii, 7 prejudecăți, 5 adevăruri supreme etc., disecate până la cele mai intime consecințe.
Ce mi s-a părut interesant este că la aproximativ aceleași concluzii care nu au în ele nimic special, ci doar sunt aranjate după o schemă logică, în ideea de a le găsi ușor atunci când ai nevoie de ele, la aceleași concluzii deci ajunsesem și eu, fără să fi trăit experiențele sale. Ba pot spune chiar că am pornit de la ele, caz în care pentru mine nu mai sunt concluzii, ci mai curând premize. Toate acestea fără să fi știut până acum cât am fost de fericit, și a trebuit să citesc această carte ca s-o aflu. E drept că, sărind niște etape, nici milionar n-am ajuns.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, https://www.mogawdat.com/)
