”Soțul meu, Michael”, de Amos Oz
Editura Humanitas Fiction, Colecția ”Seria de autor Amos Oz”, București, 2013
Traducere de Ioana Petridean
Romanul Sotul meu, Michael [1], a doua carte publicata de celebrul scriitor israelian Amos Oz, este istoria unui proces de instrainare casnica progresiva, unul atat de comun in zilele noastre, dar care nu a aparut ieri, alaltaieri, ci reprezinta o constanta a vietii familiale – in prezent distrugerea familiei prin divort a devenit o floare la urecehe, insa in trecut diverse constrangeri sociale (divortatul putea sa se transforme intr-un paria) sau religioase (Biserica Romano-Catolica nici acum nu-l recunoaste) facandu-l mult mai dificil. „Sotul meu si cu mine suntem ca doi oameni straini care s-au intalnit cu totul intamplator la iesirea dintr-o clinica unde au primit fiecare tratament pentru cate o afectiune minora: amandoi stanjenti, privesc unul in inima celuilalt, simt o apropiere rusinoasa si plina de disconfort, incercand epuizati sa gaseasca tonul potrivit pe care sa-l adreseze unul altuia.”[2]
In prefata scrisa dupa patru decenii de la publicarea acestui al doilea volum al lui Amos Oz (un candidat perfect pentru Premiul Nobel pentru Literatura), acesta marturiseste cate ceva din dedesubturile (dessou-urile romanului, aceasta si pentru ca vocea naratorului este una feminina, a Hannei): „Cand aud despre scriitori care calatoresc in cautarea muzei spre locuri cu peisaje ce-ti taie rasuflarea, imi aduc aminte de Sotul meu, Michael care a fost scris in cea mai mare parte intr-o toaleta (poate ca lucrul acesta se reflecta si in carte, prin faptul ca actiunea se petrece intr-un apartament micut, inghesuit si sufocant din Ierusalim). Adevarul este ca m-am luptat cu ea (cu personajul principal, Hanna-n.m.) din toate puterile. Nu doar odata m-am auzit spunandu-i: < Nu merge. Nu ti se potriveste. Eu nu scriu asa ceva>. La randul ei, Hanna ma mustra: <Nu-mi spui tu mie ce mi se potriveste si ce nu. Tu taci si scrii.> Dar eu ma incapatanam: <Nu scriu asta. Imi pare foarte rau. Du-te la altcineva. Du-te la o scriitoare. Eu nu pot scrie asa ceva. Nu sunt femeie. Nu sunt scriitoare>, dar nici ea nu renunta: <Scrie ceea ce iti spun eu si nu te amesteca>”
Din acest dialog simpatic intre scriitor si personajul principal a iesit o carte complexa, profunda, ca mai toate cele scrise de autorul israelian in care se ataca mai multe problematici, dar mai ales prapastia intre sperantele din tinerete si realitatea vietii mature, care este dominata de o rutina care poate ruina psihicul unor persoane mai visatoare. „Nu vorbim prea mult unul cu celalalt in orele unei dupa-amiezi obisnuite: da-mi, te rog, cutare, tine, te rog, grabeste-te, nu face deranj, unde e Yair, mancarea e gata, stinge, te rog, lumina pe hol.” Autorul subliniaza politetea rece dintre cei doi soti. Din fericire pentru acest roman, Amos Oz l-a terminat la doar o luna de la izbucnirea Razboiului de sase zile din 1967 la care a luat parte. Sfarsitul cartii este paradoxal: „Peste intinderile nemarginite coboara pacea”, insa dupa o luna incepea razboiul.
Tanara femeie zugraveste si portretul lui Michael, un barbat mai degraba banal si obisnuit: „Sotul meu este dr. Michael Gonen, geolog, un barbat linistit (…) nu este un barbat spiritual. A fost crescut de tatal sau, care i-a dat o educatie de evreu socialist: cu povesti despre copiii ucisi in vechime, despre copiii din micile orasele de provincie, din kibbutzuri si copiii imigrantilor, despre copiii infometati din India si despre cei care luasare parte la Revolutia din Octombrie din Rusia.” „Ochii lui Michael sunt gri. Cand zambeste, colturile gurii ii tremura usor. Michael al meu este cenusiu si retinut.”[3] Daca sotul este calculat si rece, in ea este ingropata flacara pasiunii care-i parjoleste din cand in cand imaginatia, oferindu-i universuri paralele in care Amos Oz amesteca ca intr-un ghiveci oriental o groaza de elemente, transformand delirul Hannei in tot atatea ocazii pentru a explora diverse istorii si locuri.
Ca si multe alte carti scrise de Amos Oz, se distinge si portretul orasului Ierusalim, unul destul de problematic si ne-schematic, mai degraba melancolic. Vorbim, evident, despre Ierusalimul anilor `50 si `60. ”Asta nu e oras, este o iluzie. Ierusalimul dupa ploaie iti da o tristete. De fapt, nu doar dupa ploaie. Doar ca exista diverse tipuri de tristete pentru fiecare ora a zilei si pentru fiecare anotimp in parte.”[4] „Ierusalimul este un oras al pinilor. Intre pini si vant exista o simpatie tensionata.(…) Ierusalimul este un oras stralucitor. Cartiere intregi par sa pluteasca in aer. Dar daca privesti cu atentie, descoperi ca are o greutate imposibil de masurat: felul ciudat si incalcit in care se impletesc stradutele lui. Un adevarat labirint de locuinte temporare, de casute si colibe sprijinindu-se furioase de zidurile cladirilor din piatra cenusie, care capata uneori o nuanta albastruie, iar alteori, una rosiatica. Tomberoane ruginite. Ziduri daramate, in spatele carora nu se mai inalta nici o casa. Lupta crancena si muta dintre piatra si vegetatia incapatanata. Dintre ruine si maracini. Dar mai ales jocurile de lumina: daca un nor cat de mic se interpune pentru o clipa intre lumina asfintitului si oras, intregul Ierusalim arata cu totul altfel. Si zidurile. In fiecare cartier, in fiecare suburbie exista un nucleu tainic, strajuit de ziduri inalte. Fortarete amenintatoare, ascunse de ochii trecatorilor.”[5]
Dar si meditatii asupra trecerii timpului si, implicit, a vietii: „Timpul este asemenea unei dube de politie care patruleaza noaptea pe strazi, cu un far rosu clipind foarte repede, pe langa care rotile par a se misca extrem de incet. Ele scot un sunet harsait, ca o soapta. Se invart precaut. Fara graba. Amenintator. Tatonand terenul.”[6] Sau „Cu degete puternice si meticuloase, timpul macina obiectele neinsufletite. Timpul este necrutator.” Sau „si totusi timpul trece, timpul trece, traiti ca si cum viata si-ar incetini scurgerea anilor de dragul vostru, anii nu stau pe loc si nu asteapta pe nimeni”[7] (spune matusa Jenia).
Lectura celei de a doua carti publicate de Amos Oz mi-a reconfirmat uriasul talent si maturitatea de care dadea dovada Oz la 28 de ani (nascut in 1939) si, chiar daca „este imposibil sa scrii totul. Foarte multe lucruri ne scapa, doar pentru a se pierde apoi in tacere”, suntem siguri ca prin opera lui s-a impotrivit tacerii si intunericului. Este imposibil sa scrii totul, dar esentialul da!
2 comments