Odihna desavarsita, de Amos Oz
Menucha Nechona (1982) – A Perfect Peace
Editura Humanitas Fiction, Seria de autor „Amos Oz“, Bucureşti, 2011,
Traducere din ebraică şi note de Marlena Braester
Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.
Prima mea intalnire cu Amos Oz (prin intermediul cartilor sale) a avut loc demult, pe 8 iulie 1981, asa cum consemneaza pagina de garda a volumului “Sotul meu, Mihael”, aparut la Editura Univers (1981) – colectia Globus, in traducerea Lidiei Ionescu. O carte impresionanta ca psihologie, ca informatie si ca model constructiv al formarii caracterelor si destinelor intr-un Israel modern. Eram (si sunt) o personalitate sensibilizata la tot ce inseamna Israel si de altfel, aceasta lectura a fost si un preambul la prima mea vizita in aceasta tara, in noiembrie-decembrie 1981, unde odata ajunsa, m-am simtit ca acasa si datorita paginilor scrise de Amos Oz.
Atunci, dar si cu ocazia altor vizite, am vizitat kibbutzuri si am ascultat multe persoane in varsta depanandu-si amintirile venite din timp. Si am incercat sa ii inteleg pe acei oameni povestind despre alegerea si hotararea lor de a se adapta, trai, activa si dezvolta personalitatea si familia in aceasta formula etno-socio-poli numita kibbutz. Multi dintre ei proveniti din tarile est-europene, multi dintre ei victime ale antisemitismului, ale holocaustului si suferind pierderea familiilor si a prietenilor. Kibbutzul le-a redat respectul de sine, pacea interioara, identitatea si sentimentul de egalitate si dreptate sociala. Si libertatea de a-si dezvolta personalitatea. Nu orice structura psihologica umana poate insa sa se adapteze unei astfel de organizari cu radacini considerate tribalo-socialiste. Conventionale si neconventionale – aspectele organizarii vietii in kibbutz tin de acele resurse interne la care nu orice individ are acces sau este dispus sa le acceseze, cu alte cuvinte – nu orice venit, poate sa si ramana!
Menucha Nechona / A Perfect Peace / Odihna desavarsita, publicata pentru prima data de autor in 1982 este o carte care ilustreaza exact problemele psihologice ale catorva personaje caracteristice locuitorilor Kibbutz Granot, pe parcursul a doua capitole intitulate nu intamplator – unul – Iarna – si celalalt – Primavara, cu intindere pe anii 1965 – 1967.
Iarna si primavara lui Ionatan Lifshitz (fiul cel mare al Secretarului Kibbutzului), “baiat extraordinar (…) insa o fire inchisa; un suflet sensibil” sunt etapele definitorii pentru personajul principal (amortirea, intepenirea, auto-prizonieratul-interior si apoi renasterea), dar si pentru toti aceia cu care viata il aduce in contact. Ionatan are frustrari puternice si tanjeste acum la cei douazeci si sase de ani ai sai sa se elibereze de tot ceea ce a insemnat si inseamna viata sa sub rigorile stricte ale serviciului militar si apoi ale kibbutzului, ale familiei sale dominate preponderent de idealurile sionismului si ale casniciei sale cu Rimona alaturi de care se simte strain si golit de iubire si comunicare. Se simte strivit si anihilat, iar revoltele sale tacute sunt dese si nasc hotararea aceasta de a se elibera, de a pleca, de a parasi kibbutzul, de a-si cauta pacea interioara in desertul iordanian, ori altundeva in lume.
“Ce se aude daca tacem? O multime de pasarele de jur-imprejur. Nu canta. Schimba intre ele sunete scurte si acutite, nu de bucurie, nu de un calm odihnitor, ci un fel de vibratie vie si febrila care sa ne previna ca ne pandeste o nenorocire. E ceva asemanator cu panica in zarva pasarelelor, inca o clipa si va inceta, inca o clipa si va fi inlocuita de alta, o groaza tacuta, fara sunet si fara culoare. Ca si cum pasarile acelea ar spune ultimul lucru pe care il au de spus, stiind ca trebuie sa se grabeasca, pentru ca timpul a expirat deja. Dincolo de tipatul pasarelelor, se aude fosnetul vantului soptind in urechile coroanelor albastrui ale copacilor un legamant secret. Si dincolo de vant, sunetele pamantului si ale pietrei, freamatul adancimii intunecate, sunet-fara-de-sunet indepartat si ceva care vine dindaratul ruinelor satului ca un vant care bate dinspre muntii din est, usor ca atingerea degetelor ucigasului pe gat, inainte de strangulare. Secret ca fosnetul matasii e suflul mortii care absoarbe seva vietii. Taci, copile, taci, nu scoate niciun cuvant. Daca ai sa dormi, ai sa auzi, daca ai sa auzi, ai sa dormi mereu. Cine sta linistit se odihneste, iar cine face zgomot va pierde.”
Pe de cealalta parte, aparitia in plina iarna (exterioara si interioara a lui Ionatan) a lui Azaria Ghitlin reprezinta sosirea acelei pasari calatoare ce-si cauta locul mult visat pentru a-si construi cuibul. Desi nu face parte – ca varsta – din generatia intemeietorilor, acesta este la fel de inaripat de idealurile socialist-sioniste. Guraliv, imbibat de lecturi clasice sau doctrinare, el exprima toate acele ganduri si sentimente usor utopice, usor obositoare prin stereotipie si naivitate si pana la urma pline de umor, daca este sa ne gandim la faptul ca pasarea calatoare se dovedeste a fi un fel de cuc oplosit in cuibarul altei inaripate.
<<Un “tanar ciudat, putin nebun, cu vorbaria lui iesterica” “dar care are o sclipire ce trebuie cultivata, pentru ca poate, intr-o buna zi, va face lucruri mari si ne va aduce binecuvantarea”>>, spune Shrulik despre Azaria.
Si iata o mostra a constructiei mentale a lui Azaria: “Dar eu cred din toata inima ca exista dreptate si ca putem si trebuie sa fim buni si kibbutzul e un lucru minunat, e ca o minune care li s-a intamplat evreilor dupa toate chinurile si haituiala si e o minune ca exista un stat si o armata si toate astea, doar ca trebuie sa invatam sa ne impacam, iti spun eu, Ioni, sa ne impacam incet-incet cu tara asta buna, cu copacii si cu muntii si cu iarba si cu arabii si cu fiecare soparla si chiar si cu desertul si, in general, cu situaria. Si noi intre noi. Toti, Ioni, te rog, nu ma bate”
Generatia varstinica, a intemeietorilor – dupa cum spuneam, a lui Iolek -tatal lui Ionatan si a lui Shrulik – noul secretar al kibbutzului, dupa ce batranul Lifshitz se imbolnaveste grav, are si ea la randul ei, intelegeri si nuanatari diferite ale realitatii deceniului al saptelea.
Si o reusita de progres o reprezinta acest Shrulik (o oarecare imagine autobiografica a autorului), fin observator al timpului si oamenilor care il inconjoara si mai ales al tinerilor. Iar jurnalul pe care il tine este martor al gandurilor si framantarilor sale, din nou, cu mult umor si duiosie:
“Si nici in chestiunea tineretului nu ma pot exprima: uneori ii observ (de la distanta) pe tinerii astia, barbati care au trecut deja prin razboaie si au tras cu arma si au omorat, dar au si arat hectare intregi de campie si cu toate acestea au apucaturi de boxeri cazuti pe ganduri. Tac. Ridica din umeri. Spun da si nu si posibil si ce-mai-conteaza.
Solutie: ce bizar mi se pare cuvantul asta uzat. Toata viata cautam si gasim solutii. Pentru problema tineretului, problema arabilor, problema diasporei, problema batranilor, problema terenului si a apei, problema pazei, problema erotica, problema locuintelor si cate altele. Parca ne-am stradui toata viata sa descoperim formula prin care sa ordonam valurile marii. Sau sa aranjam in siruri de cate trei, ca la armata, stelele de pe cer.”
Si pentru ca pana la urma – bizareria vietii este ca orice am face, oricum am incerca sa ne rostuim cararile vietii pe traseul istoriei, tot dragostea este aceea care ne defineste ca oameni, iata ce consemneaza Shrulik in jurnalul sau, urmarind de la fereastra – evenimentele din kibbutz 🙂 : “Scriu si imi vine sa rad: la varsta mea, din pozitia mea ma lamentez ca un elev de liceu – exista sa nu dragoste? Si totusi: exista sau nu exista? Si daca exista, cum e posibila cand se afla in contradictie cu tot restul? De exemplu, tata si fiu. Sot si sotie. Toti, ca virusul unei boli misterioase, poarta in ei o instrainare reciproca, singuratate, durere si dorinta obscura de a provoca durere. Sau nu de a provoca durere: de a se folosi de celalalt. De a-l schimba. De a-l intrista. De a-l supune si de a-l stapani. De a-l ingradi pe cel drag in inima lor ca si cum ar fi o pasta de modelat in mainile lor. Ca apa marii.”
Paginile cartii sunt deopotriva imbibate de tristete si de umor si ambele sentimente si trairi sunt exprimate cu o duioasa si intima cunoastere a sufletului omenesc. Si pana la urma, iubirea pentru oameni si dintre oameni, misterul acestor iubiri si formele multiple si neasteptate pe care le pot lua sunt exprimate intr-o fraza sintetizatoare-interogativa de catre Shrulik: “Care e vraja care l-a determinat pe Iolek, pe de o parte si pe Rimona, pe de alta parte, complet opusa, sa-l adopte pe Azaria?
Fiecare dintre eroii lui Oz (vrajitorul Oz) nu cauta “o odihna desavarsita”, ci o viata sigura intr-un loc bun. O casa. Si dragoste.
Tot in jurnalul sau, Shrulik scrie: “Bialik, in poezia <Priveste-ma>, intreaba ce este dragostea. Iar eu ii raspund aici: Domnule poet, iarta-ma, nici eu nu stiu. Un zvon. O umbra trecatoare. Un miraj. Dupa asta a plecat Ioni cine stie unde. Asta cauta si Azaria tocmai la noi, aici? Exista oare iubire in lume? Scriu si imi vine sa rad: la varsta mea, din pozitia mea ma lamentez ca un elev de liceu – exista sau nu dragoste? Si totusi: exista sau nu exista? Si daca exista, cum e posibila cand se afla in contradictie cu tot restul?”
Trecutul si prezentul Israelului, in viziunea lui Amos Oz, prin cuvintele – din nou – ale lui Shrulik (din finalul romanului): “Pamantul e indiferent. Cerul e mare si misterios. Marea e misterioasa. Calatoriile pasarilor migratoare. Piatra tace mereu. Moartea e puternica si omniprezenta. Cruzimea e sadita in noi toi. Fiecare e putin ucigas: daca nu al altora, al propriului suflet. Iubirea – inca nu o inteleg, cu siguranta nu voi mai avea timp sa o inteleg. Durerea exista fara putere de tagada. Dar cu toate astea, e clar ca putem face doua-trei lucruri in privinta asta. Putem, deci suntem obligati. Restul – cine stie? Vom trai si vom vedea.”
1 comment