Motive pariziene: „Dimineața la Café Rostand”, de Ismail Kadare

„Dimineața la Café Rostand. Motive pariziene”, de Ismail Kadare
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Traducere din albaneză și note de Marius Dobrescu

Chiar dacă volumul este subintitulat „Motive pariziene” și chiar dacă Parisul ocupă un loc important în economia acestuia, Ismail Kadare își aruncă aproape la fiecare pas privirea spre țara sa natală, spre trecutul comunist și prezentul incert, iar nostalgia este prezentă la fiecare pas, mai ales în ceea ce privește Albania, țara în care nimic nu mai este la fel și care rămâne locul predilect al amintirilor lui Kadare.

„Dimineața la Café Rostand” este o colecți de eseuri și memorii, în care se discută subiecte variate, de la politică la literatură, de la social la lingvistică, de la temerile din perioada comunismului la realitatea complicată și complexă a prezentului. Café Rostand este cafeneaua preferată a lui Kadare din Parisul în care și-a petrecut exilul, acel loc aflat în centrul vieții culturale al capitalei franceze, unde se pot întâlni editori, scriitori, visători, artiști, prigoniți, la o cafea care încălzește inimile și sufletele și oferă prilejul unor discursuri sau amintiri.

Este și punctul central al volumului, un eseu de peste 50 de pagini, în care Kadare pendulează permanent între traumele și suferințele din perioada dictaturii comuniste (fără să utilizeze nici un moment un discurs patetic, ci folosindu-se de exemple precum existența sau inexistența cafenelelor din Tirana sau din Moscova) și mulțumirile din prezent, acel prezent în care libertatea de a sta la o cafea în centrul Parisului este neprețuită și oferă prilejul unor întâlniri excepționale. Prilej pentru rememorarea acelor momente complicate în care a ajuns la Paris și felul în care a perceput capitala franceză și acomodarea în Occident:

„Sosirea, în oricare fel, era șocantă. O jivină sălbatică, un nebun ori un mort n-avea să fie mai speriat la vederea luminilor de pe aeroportul Orly decât scriitorul realismului socialist care călca pentru prima oară într-un univers despre care nu știa dacă-i aparține sau nu.” (pag. 10)

Sigur, Albania este, după cum spuneam, în centrul volumului, și asta ne ajută să înțelegem mai bine, prin eseurile lui Kadare, această țară europeană puțin exotică, căreia acum nu-i știm decât tangențial trecutul comunist și, direct, plajele și verile de la Marea Ionică. Numai că Albania este o țară altfel, cu tradiții vechi, cu niște trăsături dure și amestecate, cu probleme seculare, încă săracă și exclusă de la masa bogaților (aka Uniunea Europeană). Sunt necesare, așadar, astfel de cărți despre toate aceste teritorii „exotice”, aflate aproape de noi, pentru a le înțelege mai bine, pentru a pătrunde mai ușor în miezul lucrurilor.

Iar Kadare este reprezentantul cel mai de seamă al literaturii albaneze, iar observațiile sale sunt atente, percutante și binevenite (nu mai spun cât de bine scrie!). Vorbește, desigur, aici despre trecut și prezent, dar pune accentul și pe niște teme sensibile sau aparent frivole, prin care cunoaștem mai bine istoria și sufletul albanez. Cum ar fi acel eseu despre limba albaneză, care este „bărbătească”, dar ”are foarte dezvoltat mecanismul diminutivării” (exemple: „Nu-mi păși prea sfioșel”; ”Când vei veni pe-nserățică”) sau cel în care paralela inconștientă între ceea ce cred albanezii despre Premiul Nobel pentru Literatură cu ceea ce cred românii noștri (prin controversatul, după unii, Mircea Cărtărescu) este evidentă și amuzant-balcanică:

„Vrem Premiul Nobel. Îl vrem al naibii de tare. Îl merităm. Neapărat. Da, neapărat? Doar la el ne gândim. Or să ni-l dea neapărat. Să nu ni-l dea vreodată! Altă soluție nu au. Băi, nu ni-l vor da să stăm și-n cap. Vina e a ăstuia, că nu iese să strige: nu-l vreau și pace! Ia stai, domnule, cum să spună nu-l vreau, când nu ni-l dă nimeni? Așa să spună: dacă țineți așa de mult la el, țineți-l pentru voi. Trăim și fără Nobel. Așa spune, într-adevăr, dar gândul ne stă tot la el. Da, la el. Acesta al nostru nu bate cu pumnul în masă, ori Nobelul, ori mă întind aici și mor.” (pag. 274-275)

Sigur, nu suntem în fața unui Ismail Kadare tipic, cel care utiliza metaforele și personificările, în romanele și proza sa scurtă, pentru a zugrăvi trecutul țării sale; aici metaforele lasă locul tragediei globale sau personale, nu se mai ascunde în istorie, în spatele Imperiului Otoman sau al lui Skarderbeg, ci trăirile din trecut sunt așternute pe hârtie așa cum s-au întâmplat, crud, dur, realist, nostalgic pe alocuri și cu suficiente semnale de alarmă pentru cei care îi vor citi cartea în această cheie. Iar concluzia sa privind Albania poate fi considerată profetică și îngrijorătoare pentru compatrioții săi:

„Codul nostru, Kanunul, care ar putea părea oricui o grozăvie, înainte de a fi așa e de neînțeles. Și iubirea noastră pentru femei, cea pe care, în opinia noastră, am ascuns-o atât de adânc, ne-a fost imposibil s-o mai găsim… Sau dragostea pentru Europa, asemănătoare cu ea, dar de două ori mai tragică, pentru că nu ne-a crezut-o nimeni…” (pag. 139)

Eseuri, memorii, amintiri. Comunism, dictatură, Albania, Paris, cafenele, cenzură, literatură, conflict. Totul într-un volum care îl apropie și mai mult pe Ismail Kadare de sufletele cititorilor.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.

(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, http://arumun.com/)